CANDELA DURERII ŞI MEMORIEI, MEREU ARZÎNDĂ

Arestările şi deportarea

Familia soţilor Orac Vasile Ion, anul naşterii 1898 şi Orac-Grib Agrepina Tudor, ei sînt bunicii noştri, şi încă şapte copii, mezina Maria doar de cîteva luni, au fost arestaţi în noaptea de 13 iunie anul 1941. Soarta acestei familii a fost poate cea mai dramatică şi mai tragică deoarece a devenit jertfă a regimului totalitar comunist de ocupaţie din primul val al deportărilor masive din Basarabia. La mijloc de noapte, treziţi din somn de loviturile furioase în uşa casei. Bunicul Vasile de spaimă a devenit la faţă alb ca varul şi tremura din tot corpul. Colaboratorii organelor sovietice împuterniciţi să aresteze familia celor condamnaţi pentru deportare, erau însoţiţi de activişti din sat. Au fost întocmite listele care conţineau vre-o 40 de persoane din Trinca ce urmau să fie arestaţi şi deportaţi. Dar n-au reişit să realizeze încă o crimă. Am aflat acest adevăr de la Gudumac Zaharia Nicolai, an.n. 1930, deoarece membrii familiei acestuia figurau în lista menţionată, tata Gudumac Nicolai Gheorghe, mama Bobu Gaciţa Tudor, fratele Gheorghe, sora Saşca.

Lung şi anevoios a fost drumul Golgotei parcurs de familia lui Orac Vasile şi Agrepina începînd din satul natal Trinca. A fost o cale plină de primejdii, au îndurat lipsuri, au suferit foamete şi geruri aspre din Siberia. Nu exista nici o speranţă de a reveni, plecau în direcţie necunoscută şi pe termen nedeterminat. Dar cel mai tragic şi mai groaznic moment s-a petrecut la gara ferovlară Donduşeni cînd mama cu cei şapte copii au fost separaţi de tata copiilor, care a fost izolat de familie şi îmbarcat în vagon special destinat doar pentru bărbaţi. Şi duşi au fost. Trecutul nu se întoarce şi imposibil dat uitării. Este un proverb rusesc, care în traducere sună cam în felul următor. Cine îşi aminteşte şi răscoleşte trecutul acela să orbească la unul, dar cine v-a uita trecutul să orbească la ambii ochi. Deci sîntem obligaţi să nu uităm trecutul. Desigur, să nu uităm trecutul ne ajută memoria. Întradevăr memoria este cea mai grea povară dar şi cea mai scumpă avere, aşa cum este şi sănătatea omului. Memoria este o povară grea, căci uneori, da poate de mai multe ori trebuie să ne amintim, să pomenim şi multe fapte neplăcute, negative, care unora nu le place, nu le convine. A fost o perioadă, cînd ţinerea de minte, memoria, era o armă împotriva propriei persoane, a rudelor şi celor apropiaţi, a prietenilor şi cunoscuţilor. Acest fenomen s-a manifestat îndeosebi în perioada regimului totalitar-comunist dîn fosta URSS sub dictatura stalinistă şi din Germania nazistă de pînă la război. Memoria devenise un instrument inutil, individul era forţat să-şi piardă memoria pentru aşi salva viaţa proprie şi altora. Memoria ne-a fost dată ca un mare dar, pe care trebuie să ştim cum să-l preţuim. Datorită memoriei, doar memoria ne îndeamnă să supraveţuim. Marea artă a supraveţuirii noastre este arta memoriei. Pentru urmaşii noştri trebuie să lăsăm moştenire memoria noastră, ca ei să nu uite predecesorii. Memoria este un lucru sfînt, este o comoară ce ne ajută să cunoaştem cine sîntem, de unde venim şi încotro mergem. Memoria trebuie protejată şi îmbogăţită. Acum trebuie să spunem tot adevărul, deoarece minciuna nu mai are loc şi spaţiu.Numai adevărul întotdeuna are dreptate. Condamnat este Orac Vasile Ion în baza art.58/13 Codul penal al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, care prevedea: "Propaganda şi agitaţie ce se manifestă prin lozinci de chemare pentru lichidarea puterii sovietice, prin metode violente sau de trădare, sau pe căile pasive de contrapunere Guvemului Muncitorilor şi Ţăranilor, ori neexecutarea în masa a obligaţiunilor cu caracter de serviciu militar şi a impozitelor de stat, se pedepseşte cu privaţiune de libertate cu regim aspru închis, pe un termen nu mai mic de trei ani". Organele represive au deschis dosarul anexînd procesele verbale de interogare a martorilor în calitate de argument şi motiv pentru a reţine persoana suspectă şi a începe ancheta. În baza măгturiilor obţinute desigur prin constrîngere, pe cale nelegitimă, organele represive au fabricat un certificat din 10.06.1941, prin care au decis ca Orac Vasile Ion urmează a fi arestat, membrii familiei sale deportaţi dincolo de hotarele Republicii Moldova. Au semnat acest certificat şeful NKVD din Edineţ locotenent inferior al securitгţii de stat Şilov, şeful secţiei NKVD judeţene din Bălţi locotenent al securităţii de stat Rjavskii şi adjunctul Comisarului securităţii de stat căpitanul Mordoveţ. Astfel am aflat, au devenit cunoscute la concret persoanele care nemijlocit s-au ocupat şi executat crima împotriva cetăţenilor nevinovaţi, a membrilor familiei Orac Vasile Ion.

Mai departe a urmat şi executarea procedurii de arest.Totul s-a petrecut noaptea, în mod secret pentru ai reţine prin surprindere şi fară mulţi martori. Grupa specială formată în prealabil de persoane instruite, au dat buzna în casă. Era împuternicitul special din raion însoţit de un militar înarmat şi activiştii din sat care îl însoţeau. Bunicul Vasile s-a grăbit să deschidă uşa iar bunica Grafina de spaimă nu izbutea să aprindă opaiţul de pe masă. Mai întîi au facut percheziţie prin odăi pentru a depista arme şi literatură antisovietică. Dacă nimic n-au găsit, bunicul imediat a fost exortat afară unde deja era pregătită o căruţă. În casă şi ogradă s-a creat o mare zarvă, strigăte şi sudălmi. Primii s-au trezit cei mai în vîrstă copii apoi cei mai mici. Toţi plîngeau, se văicărau de cele întîmplate, nimeni nu cunoştea motivul acestui dezmăţ nocturn, s-au adunat şi cîţiva vecini. Toată procedura a durat cîteva ore timp necesar de pregгtit pentru plecare. Împuternicitul din raion anunţă că toată familia este reţinută şi urgentează procedura de executare. Bunica Agrepina în mare grabă, abea de izbutea să calmeze pe micuţii speriaţi care priveau cu ochi înspăimîntaţi la persoanele străinece mişunau prin casă. Acei mici mai era necesar să-i hrănească şi să-i îmbrace. Trebuia de pregătit valizele cu cele necesare dar în cantitate foarte limltată deoarece la dispoziţie se afla doar o trăsură. Nimeni exact nu cunoştea scopul adevărat la tot ce se petrecea şi în care direcţie se vor deplasa. În ultimul moment au observat că lipseşte feciorul Mihail, dînsul se afla cu oile la stînă, stăpînită de Gudumac Gheorghe Vasile, pe stînca din apropiere. Mihail urgent a fost contactat şi chemat, fară el nu puteau pleca.

Se luminase afară dea binelea cînd totul a fost pregătit de plecare. Majoritatea cetăţenilor din sat deja cunoşteau, au fost martori de cele întîmplate. Din spusele mamei noastre am aflat că ea în copilărie permanent, în fiecare sîmbătă, pleca la bunica sa Ileana, căsătorită cu Toader Grib, care locuia aproape, de asemenea lîngă rîuleţul Draghişte. Dar mama îi spunea bîtrăna cea departe şi de fiecare dată îngrijea de bătrîna, spăla diferite haine, şerveţele, băsmale, o peptăna. Astfel mama Alexandra a devenit cea mai iubită nepoată şi mereu era aşteptată. După 13 iunie 1941 desigur că nepoata a încetat să mai vină în vizită. Bătrîna Ileana fiind bolnavă, se afla numai acasă, nu este informată din stimă de bătrîneţe, despre evenimentele din sat. Dar ea totuşi era alarmată şi mereu întreba, de ce nu vine, ce s-a întămplat cu Sănduţa, a trecut deja o lună de zile dar Sănduţa nu este. Dar pînă la urmă cineva îi transmite despre nenorocirea întîmplată, că fiica Agrepina şi ginerele Vasile Orac cu toată familia au fost deportaţi în Siberia.

De mare scîrbă şi durere sufletească, bătrînica Ileana a căzut la pat şi în scurt timp s-a stins din viaţă. Tot aşa, conform acelaşi scenariu familia Cebotari Vasile Gheorghe,an.n.1894, soția Profirab și trei copii, noaptea au fost arestaţi. La o răscruce de drumuri s-au întîlnit două căruţe încărcate cu copii speriaţi, cu părinţi trişti, disperaţi şi îndureraţi, au părăsit satul la răsărit de soare, petrecuţi de cîteva rude apropiate şi escortaţi de soldaţi înarmaţi.

Bunicul nostru, Morari Grigore Vasile,an.n.1890, pe lîngă poarta căruia au trecut căruţele încărcate cu acei osîndiţi la perzanie, se cunoştea bine cu Orac Vasile Ion, doar ambii au participat la Primul război Mondial, regulat veneau la biserică şi ascultau slujbele. Căruţa s-a oprit lîngă poartă şi Orac Vasile şi-a luat bun rămas cu Morari Grigore şi s-a adresat către acei prezenţi „Oameni buni, mai rămîneţi sănătoşi, unul Dumneueu ştie dacă ne-om mai vedea”. Dar nu a fost dat să fie. Bunelul Grigore ori de cîte ori ne povestea despre acele momente triste, repeta mereu, „Sărmanul de el Vasile, iaca de neamţ a scăpat nevătămat la război, însă de rus n-a mai avut scăpare. Cine ştie pe unde s-o prăpădit, păcat de dînsul, a fost om bun”. Mătuşa noastră Ileana, pe atunci în vîrstă de 20 ani, ne povestea că după cele întîmplate de frică n-a mai dormit în casă toată vara. Precum şi alţi săteni, cînd se înnopta se adăposteau prin stoguri de paie, prin ambare şi alte locuri mai dosite.

Tocmai în a doua jumătate a zilei la 13 iunie 1941 au ajuns la gara feroviară Donduşeni. La gară s-a petrecut un moment tragic - bărbaţii au fost separaţi de familie, de copii şi îmbarcaţi în vagoane cu destinaţie pentru transportarea vitelor. Totul s-a petrecut aşa de repede încît bunicul Vasile a rămas îmbrăcat doar în cămaşă şi pantaloni cum a venit de acasă. Să fi ştiut bunica că v-or fi despărţiţi de bunel poate că pregătea o valiză cu mai multe haine călduroase. Ea în grabă a reuşit doar să-i arunce căciula. Mai mult bunicul nu s-a întîlnit cu familia sa dragă şi scumpă, n-a mai păşit pe străzile copilăriei din satul natal, nu s-a mai scăldat în apele calde din r. Draghişte ce curgea pe lîngă propria grădină. Despărțirea a fost grea și dureroasă. Peronul gării era împînzit de acei care urmau să fie deportaţi şi gardieni cu arme, era o mare forfotă şi îmbulzeală. Unchiul Victor a hotărît să evadeze, deoarece erau momente prielnice. Bunicul Vasile deja se afla în vagon şi prin

fereastră categoric i-a interzis să facă acest lucru periculos. Bunicul a insistat ca toată familie să fie împreună iar bunica a respectat această cerinţă. Toată noaptea au staţionat în gară. Bunica Agrepina se îngrijea de acei mici să-i hrănească şi să doarmă în acele condiţii. Mama noastră Alexandra multe ore a stat lîngă fereastră de unde se vedea eşalonul în care se afla bunelul, spera că se v-a întoarce. Dar înzădar. Plînsă şi obosită de cele retrăite, în sfîrşit a adormit. Dimineaţa a doua zi cînd s-au trezit, eşalonul încărcat cu bărbaţii arestaţi nu se mai aflau la gară. După mai mulţi ani noi am aflat de la Alexei Semeniuc, precum că deja se dădeau lupte crîncene cu armatele germane care înaintau spre răsărit, dar eşalonul cu arestaţii din Moldova încă mai staţiona la o gară din oraşul Kiev. Era război, se pierdeau mii de vieţi omeneşti, ardeau în flăcări sate şi oraşe, dar organele represive sovietice protejau cu mare atenţie „duşmanii poporului”.

La 11 ianuarie 2005 Procuratura Generală a R.Moldova eliberează document oficial:

CERTIFICAT DE REABILITARE

Prin prezentul se certifică, că Orac Vasile Ion, originar şi locuitor al satului Trinca, raionul Edineţ, arestat la 13.06.1941 şi condamnat la 30.12.1942 în baza deciziei organelor extrajudiciare a fost reabilitat la 02 august 1990 de către Procuratura RSSM în conformitate cu Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 16.01.1989 „Cu privire la măsurile suplimentare întru restabilirea echităţii faţă de victimele represiunilor din anii 30-40 şi începutul anilor 50”.

Adjunctul Procurorului General Nicolae Oprea

 

Serviciul de Infoformaţii şi Securitate al R. Moldova la 16.09.2005 eliberează document oficial de confirmare.

ADEVERINŢĂ

privind represiunea şi reabilitarea cetăţeanuli Orac Vasile Ion

Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova prin prezenta adevereşte, că cetăţeanul Orac Vasile Ion, anul naşterii 1898, originar şi fost locuitor al sat.Trinca, raionul Edineţ a fost arestat din motive politice la 13 iunie anul 1941 şi prin hotărîrea Consfătuirii Speciale de pe lîngă N.K.V.D. al URSS din 30 decembrie anul 1942 condamnat la 10 ani privaţiune de libertate.

A decedat la 24 decembrie 1943 în orăşelul Pezmog, RASS Komi, Federaţia Rusă. La momentul arestului sechestrul averii n-a fost întocmit şi dosarul nu conţine materiale documentare privind daunele materiale cauzate familiei.

În temeiul Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 16 ianuarie 1989 cetăţeanul Orac Vasile Ion este reabilitat.

Ca membri de familie în materialele dosarului sînt indicaţi, soţia Orac Agrepina Tudor, an.n.1895 şi copii Orac Victor, an.n.1924, Orac Mihail, an.n.1926, Orac Alexandra, an.n.1929, Orac Domnica,an.n.1931, Orac Dumitru, an.n.1935, Orac Nicolai, an.n.1937, Orac Maria, an.n.1939

Decizia organului administrativ din 10 iunie 1941 în temeiul căruia membrii familiei Orac au fost deportaţi, e anulată la 02 august 1990, ca nejustificată.

Director-adjunct Valentin DEDIU

Reabilitarea este un factor binevenit, un stimul moral. Însă lupta cu rămășițele regimului comunist continuă. Aceste rămășițe s-au camufulat, s-au acomodat și activează în multe ramuri și structuri ale statului la diferite nivele. Aceste persoane manifestă atitudine ostilă în raport cu persoanele reprimate.