Mie îmi iese foarte bine să prietenesc cu bărbaţii. Mai ales că un bărbat poate fi foarte bun prieten – dacă nu i-a reuşit să te care în pat (în eventualitatea că a avut asemenea intenţii), nu face mare tragedie şi deseori acceptă o relaţie de prietenie, în care este fidel, grijuliu, atent, educat, săritor la nevoie şi compătimitor. Amestecată fiind o dragoste trupească, e un pic altfel. Într-o prietenie cu un bărbat nu prea este loc de invidii ridicole, caracteristice pentru o tovărăşie între femei, ce ţin de kilograme în plus, modelul rochiei, greutatea diamantelor, aceeaşi bărbaţi ş.a. Şi dacă nu e loc de invidie şi pizmă, atunci se alege o prietenie frumoasă şi sinceră, aproape ca în filme. În fine, o prietenie cu un bărbat este şi foarte utilă pentru că poţi afla multe lucruri, destăinuite cu discernămînt, de la prima sursă, despre atîtea lucruri, cît nu găseşti în sumedenii de manuale de specialitate.

Preocupată de o mulţime de subiecte, ce-mi sînt interesante personal, dar ca şi teme pentru articolele de ziar, îl întreb, bunăoară, pe un amic de-al meu cum simt bărbaţii momentul X, cînd trece dragostea faţă de o femeie pentru care încă puţin timp în urmă ar fi smuls stele de pe cer. Răspunsul a fost copleşitor şi ar fi bine să fie citit de cît mai multe femei:

„Atunci cînd nu mă mai deranjează capriciile ei. Atunci cînd pot, absolut liniştit, în loc de sucul pe care mi l-a cerut noaptea să-i torn apă de la robinet. Atunci cînd nu mă simt vinovat că nu mă mai interesează noutăţile ei de la serviciu, şi pe care pur şi simplu le ignorez. Supărările ei nu mă mai ating, or, indiferent de situaţie, adică mai întotdeauna, îşi va cere scuze ea. Nu te mai temi să n-o pierzi, fapt de la care devii deodată mai puternic, pentru că nu mai depinzi de viitorul vostru comun. Arma ei este libertatea ei, dar asta deja puţin te mai afectează.

Ajungi la un moment dat să nu te mai dezamăgeşti. Eşecurile, greşelile, neplăcerile ei nu te mai răvăşesc. E viaţa ei. Desigur, dacă te roagă s-o ajuţi, o faci, dar nu le mai iei aproape de inimă pe toate aşa cum o făceai altădată.

Dar cel mai periculos semnal este atunci cînd nu mai eşti gelos. Dacă-i acordă cineva o atenţie exagerată, care înainte te-ar fi scos din minţi, acum o urmăreşti „la rece”, organizîndu-i chiar un test de fidelitate. Şi vai de capul ei dacă nu-l trece: este o plăcere perversă să faci procese de conştiinţă, care de fapt nu te tulbură deloc. Asemenea relaţii ajung să fie un straniu amestec de prietenie cu o soră şi adulterul unui pensionar cu o prostituată.

Vă este confortabil împreună, cînd parcă aţi avea şi despre ce discuta, şi vă certaţi puţin. În pat totul e fără surprize, obişnuit şi de la caz la caz. Aproape ca în bancul cu borş în fiecare zi. N-ai nici un fel de atracţie pentru că nu mai aştepţi nimic de la acest sex, care a ajuns doar nişte mişcări de relaxare fiziologică.

Aşa poţi trăi cu anii, numai că uneori te strînge în piept o senzaţie de gol, lipsă de sens şi deşertăciune. Chiar trebuie să trăieşti pentru aşa ceva?! Cîteodată te uiţi ţintă în ochii ei şi îţi vine la un moment dat să strigi din toţi bojocii – opreşte-te! Ce faci? Pleacă şi nu-ţi mai irosi viaţa cu mine! Nu merită, nu face, n-are rost! Nu sînt prost, nu sînt rău, nu-ţi sînt duşman, doar că NU te mai iubesc! Nu sînt al tău! Numai că în ochii ei nu se citeşte nimic. Ea nu-ţi aude strigătul mut şi te crede în continuare. Taci şi tu. Şi trăieşti mai departe, pentru că traiul cu o femeie neiubită este liniştit şi confortabil”.

Întreb: ce are dragostea cu libertatea? Eu, bunăoară, mă consider o fire destul de liberă şi independentă, în cuget, în fapte, în gîndire, dar nu mi-e străin sentimentul de dragoste. „Nu,- zice, - ori nu a fost dragoste, ori nu poate fi vorba de libertatea de care-mi vorbeşti. Cînd iubeşti, nu-ţi mai aparţii şi începi chiar şi să răsufli în acelaşi ritm cu persoana iubită, iar a fi liber înseamnă în primul rînd a fi stăpîn pe sine”.

Iată aşa logică de bărbat. La care nu am ce adăuga.

Lilia GRUBÎI