Geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, cu simpatie of course faţă de moldoveni

În numărul de vineri, 13 ianuarie, al publicaţiei noastre vorbeam despre faptul că sistemul electoral actual, adică cel denumit proporţional (exclusiv pe liste de partid), urmează să fie schimbat cu sistemul electoral majoritar sau mixt (atît pe liste de partid, cît şi cu deputaţi aleşi pe circumscripţii uninominale). De ce? Fiindcă experţii europeni consideră că realizarea acestui obiectiv ar conduce la democratizarea sistemului politic, la perfecţionarea şi eficientizarea actului de guvernare. Sîntem asiguraţi că doar în felul acesta este posibilă crearea mecanismelor de control şi sancţionare a Puterii de către Popor, atunci cînd parlamentarii calcă prin străchini sau nu-şi fac, elementar, datoria faţă de ţară.

Într-adevăr, din punct de vedere calitativ sistemul mixt este superior celui de pînă acum – proporţional. În teorie, aşa şi este. Dar cu o condiţie de ordin practic: un asemenea sistem electoral îşi are rostul şi poate funcţiona eficient numai într-o democraţie robustă, autentică. Chiar credeţi cumva că Moldova este o ţară democratică? Deocamdată, nu. Este democratică doar cu numele, declarativ. Am compara democraţia la moldoveni, ucraineni şi gruzini cu o căsătorie, cu o combinaţie rizibilă, anormală şi ridicolă dintre o Căpăţînă de usturoi (de pe Valea Perjei) şi un Adidas (coborît la Chişinău din ceaţa Albionului).

Pornind de la această stare de fapt, ne exprimam recent temerea că aplicarea/introducerea, aici şi acum, a sistemului electoral mixt ar putea să fie compromisă. Adică, făcută de doi bani şi o para chioară, în dulcele stil clasic al pămîntului. În termeni filozofici, în cazul nostru compromiterea este consecinţa, sora geamănă al сelui de-al doilea element al binomului cauză-efect. Dar care e cauza, căci trebuie, mort-copt, să existe o cauză şi aici?

În articolul de vineri n-am mai insistat asupra cauzei: poate şi din lipsă de timp şi de spaţiu tipografic, poate şi din pricină că nici nu o cunoşteam. Recunosc că mi-e ruşine, însă mă consolez cu ideea că un om normal nici nu poate (şi nici nu trebuie!) să le cunoască pe toate. Dacă am fi perfecţi şi atoateştiutori, care ar mai fi rostul existenţei noastre pe pămînt? Viaţa de zi cu zi ar fi, probabil, un plictis de dimensiuni cosmice.

În totală neştiinţă asupra primului element din relaţia cauză-efect am stat chircit, umilit şi ruşinat pînă duminică, cînd, de ziua Întristatului contemplator al Luceafărului, am citit, absolut întîmplător, un interviu cu Aleksandr Dughin, filozof, sociolog, profesor şi politician rus, care în pauza dintre prelegeri la Universitatea din Moscova pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane. După cum spunea pe timpuri dl Iurie Roşca, aşa să-l ajute Dumnezeu şi Sfînta Parascheva (ocrotitoarea românilor pretutindenari, adică securişti)!

Dar să plonjăm direct în imediateţă... Întrebat cum pot fi explicate într-un limbaj mai simplu paradigmele istorice PreModernitate, Modernitate şi PostModernitate, Dughin răspunde:

- În sensul strict al acestor termeni, Premodernitate, Modernitate şi Postmodernitate fac parte din sistemul clasic al categorisirii diferitelor tipuri de societăţi. Eu mă refer la ceva diferit, ca un grafic al sociologiei istoriei, care poate fi suprapusă pe diferite tipuri de societăţi, pentru a le stabili structura. Acesta este motivul pentru care societăţile premoderne pot exista şi în epoca noastră, în acelaşi mod în care societăţile moderne şi postmoderne pot exista în epoca noastră. Cînd apelăm la noţiunile de Premodernitate, Modernitate şi Postmodernitate nu spunem ce a fost, ce este şi ce va fi. Aceasta este o concepţie greşită, deoarece toate aceste societăţi există astăzi. Unele dintre ele au existat în trecut, iar altele nu, aici fiind vorba de un model sociologic mai complex.

În Occident succesiunea acestor tipuri de societăţi de la una la alta s-a produs într-un mod natural, uşor de observat. De aceea, urmînd exemplul societăţilor vestice, putem vedea cum aceste modele s-au alternat istoric şi cum au crescut unul din celălalt. De fapt, aceasta este o schemă de clasificare potrivită structurii societăţii vestice şi istoriei acesteia. Însă cînd este vorba despre alte societăţi, această scară poate fi folosită doar cu rezerve şi modificări.

Occidentul întruchipează tranziţia de la starea modernă – o stare de fapt foarte bine împămîntenită, care s-a extins pînă la capătul straturilor sociale – la situaţia postmodernă.

Unde este Rusia? Ca multe alte societăţi, cu excepţia celor occidentale, sîntem, bineînţeles, fundamental în urmă. De aceea modernizarea este urgentă pentru noi. Asta arată de la sine faptul că sîntem într-un punct diferit în dezvoltarea noastră: chestiunile relevante pentru noi nu mai sînt relevante şi pentru Occident. Prin urmare, înţelegem diferit care este structura societăţii noastre. Aici aveţi o opinie interesantă: în analiza metodelor pentru definirea locului societăţii noastre şi al societăţii majorităţii statelor post-sovietice în aceşti termeni, am ajuns la concluzia că ne confruntăm cu un model complex, controversat, un hibrid pe care l-am numit arheomodern. Cu alte cuvinte, la suprafaţă, societatea noastră are multe caracteristici ale societăţii moderne. Dar în spatele acestei faţade şi în culisele acestei societăţi presupus moderne (faptul că există o Constituţie, legi, drepturi civile, o piaţă de capital, democraţie ş. a. m. d.) se ascund mecanismele reale ale unei alte societăţi, una care este total învechită şi guvernată de alte legi şi norme. Însă nimeni nu vorbeşte despre asta şi nimeni nu o recunoaşte şi, în consecinţă, a apărut un anumit sistem de şiretenie socială în care lucrurilor nu li se spune pe nume, inclusiv în sociologie, politică şi abordarea valorilor.

Cu alte cuvinte, pe de o parte în mod clar nu sîntem moderni într-un sens deplin. Pe de altă parte, societatea noastră este plină de elemente post-moderne: Ksenia Sobciak (o personalitate de televiziune, care a fost activă în opoziţia liberală faţă de Vladimir Putin), Internetul, Twitter. Dar folosim aceste structuri postmoderne în felul nostru specific. Pentru ruşi şi pentru popoarele post-sovietice, Internetul şi blogging-ul sînt cu totul altceva decît pentru europenii din Vest. În consecinţă, cetăţenii noştri au dezvoltat o conştiinţă duală. Adică, oamenii din Rusia care cred că sînt moderni, în realitate sînt arhaici şi ceicare nu cred în nimic ar putea fi postmoderni în unele privinţe. Într-o societate care este arheomodernă, structurile temporale sînt organizate diferit decît în societăţile vestice.

- Cum explicaţi acest fenomen?

- Legea principală a societăţi ruse este heterotelia. În sociologie, vorbim de heterotelie atunci cînd, citîndu-l pe Viktor Cernomîrdin, “Am vrut să fie mai bine, dar a ieşit ca de obicei”. Adică, la nivelul sectorului public oamenii îşi stabilesc în mod clar scopuri definite şi raţionale, dar rezultatul final este complet diferit, iese altceva decît s-a planificat. Acesta este un exemplu de heterotelie. Prin urmare, arheomodernul este un domeniu unde heterotelia devine legea socială de bază: orice am face, este sigur că vom obţine un rezultat diferit.

- Care este paradigma aplicabilă fostelor ţări comuniste care au devenit parte a Uniunii Europene? Care este poziţia acestora în raport cu heterotelia?

- În primul rînd, Europa este matricea modernizării. Problema este că modernizarea se suprapune peste nişte structuri mai arhaice. În ţările din Europa de Est şi de Sud găsim ceva similar cu arheomodernul. Dar odată ce devin parte a spaţiului UE, ele sînt supuse unui impact enorm din partea matricei de modernizare. Atunci cînd o ţară aderă la UE, influenţa matricei europene este atît de puternică încît modernizarea are loc în mod intens, lucru absolut imposibil de obţinut atunci cînd cineva se află la o anumită distanţă de Europa sau cînd cineva are teritorii aşa de vaste ca Rusia, Kazahstan sau Ucraina. Ucraina este o dimensiune care sfidează modernizarea europeană, chiar şi în cazul integrării sale depline în Europa, pur şi simplu datorită mărimii sale, tradiţiilor culturale şi multor altor lucruri; unele dintre acestea pot fi asimilate de societatea europeană modernă care face tranziţia spre Postmodernitate, iar altele nu pot. În ceea ce priveşte ţările post-sovietice ca Gruzia sau Moldova, cred că acestea sînt o cauză pierdută, deoarece în societăţile arheomoderne în care aspectul arhaic este foarte puternic, modernizarea va dura secole.

(...) În ceea ce priveşte posibilitatea integrării unora dintre ţările post-sovietice în Europa, cred că este imposibil chiar şi pentru moldoveni, deoarece aceştia sînt chiar mai arhaici decît românii sau ruşii. Este un lucru pozitiv, este averea lor, şi arhaismul nu ar trebui să fie o ruşine. Arhaici? Să-i lăsăm să fie arhaici! Este minunat! Este o cultură profundă, contemplativă şi frumoasă. Îmi place foarte mult. Mulţi români vor călători în curînd în Moldova datorită legăturilor lingvistice, căutîndu-şi rădăcinile şi identitatea, mai ales pentru că România va experimenta în curînd criza europenismului. Da, natura lor arhaică s-a dovedit a fi prea profundă şi sfidează această integrare, spre deosebire de alte ţări est-europene. Încă abia urmează să ne confruntăm cu arheomodernul din Europa de Est.

(Din Destin eurasianist de Aleksandr Dughin, volum tradus în moldo-română de Iurie Roşca şi Octavian Racu, în curs de apariţie la Chişinău şi Bucureşti).

Dinu MIHAIL