„E martie. A venit primăvară. Au înflorit ghioceii. Soarele încălzeşte cu razele lui călduţe. Păsările s-au întors din ţările calde. Iarba a încolţit”.

Cam aşa scriam cu toţii, în clasele primare, la compunerile din luna martie, nu? Ce vremuri?! Copiii din ziua de azi nu mai pot scrie astfel de compuneri, pentru că primăvara nu mai vine în luna martie. Vine cam în ce lună vrea ea şi cam de cîte ori are chef. De cîte ori are chef ea şi şefa ei – încălzirea globală. Dacă vă amintiţi, în iarna aceasta, a venit prima oară prin decembrie. Timp de cîteva zile pătrunjelul a înverzit, soarele a încălzit pămîntul cu razele lui călduţe, iarba a încolţit, iar păsările călătoare au încercat cu entuziasm să se repatrieze. Şi ar fi reuşit, dacă nu ar fi fost luate prin surprindere de un ger năprasnic. Cum veneau ele, aşa, liniştite, fîl, fîl, le-a lovit doamna iarnă c-un front atmosferic, de au mai apucat s-o roiască înapoi în ţările calde doar celea care n-au îngheţat în zbor. Şi a fost iarăşi iarnă grea, de ne-au îngheţat mucii şi au crăpat izmenele pe noi de atîta ger.

Dar se pare că vine iarăşi primăvara. Măi, să fie! Ţelina înverzeşte, streşinile se scurg în capul nostru, poate şi vreun ţurţure (dacă eşti căscat sau poet şi nu vezi anunţurile „Внимание, сосульки!”), soarele încălzeşte, iarba încolţeşte. Păsările călătoare iarăşi s-au încolonat şi aşteaptă ca proastele la vamă, înfierbîntate de dor, în speranţa că poate nu vor trebui să mai lase şpagă jumate din pene, creasta şi pipota, ca să poată intra în ţară.

Apucă oare să intre? Sau vine iar iarna şi o să ne mai cadă în cap o tranşă de rîndunele îngheţate în zbor?

Asta cu ghioceii a fost un fel de abatere lirică. Afară de păsări migratoare, lumea este interesată şi de altceva. Cîine-cîineşte am ieşit din iarnă. Ce facem mai departe? Cum ne descurcăm cu preţurile, cu scumpirile, cu taxele – mai vechi, mai noi, dar la fel de usturătoare. Un cunoscut de-al meu, care are o rută interurbană prin ţară, îmi spunea nu demult cu amărăciune că o s-o închidă şi o să plece peste hotare. Că n-o să se descurce. „La cîte am de plătit acum, s-ar părea că am un avion pe rută, nu un microbuz”. Iar o bătrînă din vecinătate s-a dus la policlinică, unde a aflat că la medicul de care are ea nevoie programarea se face pentru luna mai, iar dacă are nevoie urgent atunci doar cu plată, 90 de lei pentru o consultaţie. Femeia, care are pensie 900 de lei, s-a dus la primăria locală şi a făcut un concert acolo, ce ar merge cu caracterizarea „de zile mari”. Martorii spuneau că striga prin holurile administraţiei: „Veniţi cu puştile pe uliţe şi trageţi în noi, împuşcaţi-ne odată şi scutiţi-ne de chin că asta tot nu-i viaţă!” Primarul stătea mut de şoc, iar nişte angajate ale primăriei lăcrimau că au şi ele părinţi, vecini, neamuri, apropiaţi ajunşi la vîrsta cînd nu mai au unde şi cum pleca. Un fel de zgură a societăţii. Ce-i rămîne acesteia de făcut? Dacă treaba cu ghioceii e în gestiunea încălzirii globale şi fronturilor atmosferice, atunci cu sărăcia tot mai masivă şi violentă cine ne-o poate rezolva?

Cu ani în urmă confundam autismul cu muţenia. Acum ştiu ce înseamnă fiecare. De pildă, un şef cu putere decizională poate fi autist ( nu face decît ce-i trece prin cap, fără legătură cu lumea exterioară, conform DEX), iar altul, deşi vorbeşte mereu, e ca şi mut, nu-ţi dai seama ce vrea să spună. Or, dacă te împinge vreun păcat, pe care nu ţi-l ştii, să te îndoieşti de vreo vorbuliţă a lui sau să spui că nu-ţi place cum zice, te foarfecă, te toacă şi te spurcă în toate felurile. Şi mai totdeauna se găseşte cineva care să-ţi facă procese de intenţie fiindcă te-ai legat de el. Cu mare regret, dar urmărind unii lideri la televizor, am început iarăşi să confund autismul cu muţenia. Gîndindu-mă cu groază că lucrurile şi aşa deloc nu simple se pot agrava şi în urma asteniei de primăvară.

Lilia GRUBÎI