Cel mai tînăr Președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, împlinește astăzi 43 de ani. În locul evocării statistice a unor repere biografice, la ceas aniversar, propunem tuturor – amici și inamici ai Președintelui – să constatăm, fără părtinire, contextul împlinirii sale politice. Igor Dodon a devenit Președinte al Republicii Moldova datorită exclusiv consecvenței sale politice. Republica Moldova, în scurta sa istorie de după 1991, a avut trei Președinți aleși direct de popor – Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Igor Dodon, aflat astăzi la șefia Statului, și doi aleși de către Parlament – Vladimir Voronin și Nicolae Timofti.

Dacă despre Snegur și Lucinschi se poate spune că au devenit Președinți pe fondul existenței unui electorat majoritar nostalgic după timpurile sovietice, nu același lucru se poate afirma și despre Igor Dodon. În ultimii 27 de ani, componența electoratului s-a schimbat/transformat substanțial. Aici este vorba despre ”intrarea legală în cabinele de votare” a aproape două generații tinere și străine de orice nostalgie socială și politică. Avem de-a face, deci, cu un electorat majoritar care trăiește exclusiv cu prezentul politic și social oferit acestor două generații de către politicienii ultimilor 27 de ani.

Igor Dodon a declarat clar, fără echivoc, înainte și după alegerea sa ca Președinte, care îi sunt proiectele politice de țară. Adversarii săi politici îl acuză că pledează pentru relații economice și politice prioritare cu Rusia, dar și pentru că se pronunță în favoarea unui pragmatism atunci cînd este vorba despre eventuale renegocieri ale Acordurilor de Asociere și de Liber Schimb cu Uniunea Europeană.

Față de aceste acuze, se cuvine să facem cîteva precizări realiste. Privitor la acuzele care i se aduc lui Dodon în legătură cu dorința sa ca țara pe care o conduce să dezvolte relații privilegiate cu Rusia, se cuvine să ținem  seamă de evoluția unor factori geopolitici și geostrategici interni și externi.

Începînd cu anul 2009, partidele politice moldovenești autointitulate de dreapta, centru-dreapta, centru sau centru-stînga și-au compromis definitiv, irevocabil propriile proiecte politice prin care declarau și afirmă încă și astăzi că vor să integreze Republica Moldova în Uniunea Europeană. În acest vis politic nu mai crede nici un moldovean cît de cît  rațional, mai cu seamă că tocmai oficialii europeni dezamăgiți de iluzoria ”poveste de succes Republica Moldova” nu mai dau nici o șansă europeană acestei țări. Să reținem că tot pe fondul ”zbaterilor proeuropene” din 2009 și pînă în prezent, viața oamenilor a devenit cu mult mai grea decît pe vremea guvernării comuniste, moldovenii emigrează în masă din cauza sărăciei și a guvernărilor corupte și incompetente.

Tot în contextul celor notate mai sus, prin extensie politică, se cuvine să constatăm ce se întîmplă cu Uniunea Europeană, cu poziționările unor state membre în raport cu blocul comunitar și cu Rusia. Numai analizînd serios aceste aspecte vom putea explica succesul socialiștilor și al lui Dodon, precum și dorința lor de a dezvolta relații privilegiate cu Rusia.

Pe fondul unui euroscepticism tot mai pronunțat, al tendințelor țărilor membre ale UE de a reveni la identitatea autocontrolată de Statul Național fără ingerințele autoritariste al Bruxellesului, constatăm redefiniri sau prefaceri inimaginabile în urmă cu, să zicem, 10 ani. În aceste noi conjuncturi, este suficient să amintim ieșirea Marii Britanii din UE, noile poziționări rebele față de Bruxelles ale Poloniei, Ungariei sau Cehiei, deschiderile spre relații strînse cu Rusia din partea Ungariei, Cehiei sau Bulgariei, precum și pragmatismul relațiilor politice și economice germano-ruse. Ar fi deja prea mult de detaliat dacă am invoca, în plan global, America lui Donald Trump, Iranul, Coreea de Nord, Turcia, China, războiul din Siria, situația din Ierusalim și Ucraina etc., iar asta deoarece oricare dintre ele ar putea determina viitorul planetei și rescrierea de noi frontiere globale, (re)poziționări în care Rusia poate juca un rol decisiv.

Anume în acest context, cu precădere cel european, trebuie analizate opțiunile lui Igor Dodon în privința relațiilor Republicii Moldova cu Rusia și UE. Cît privește dorința sa de a fi renegociate unele aspecte al Acordurilor de Asociere și de Liber Schimb cu UE, aici este vorba  despre o serie de realități pe care Președintele Dodon, guvernanții și toți cei bine informați le cunosc prea bine – partea moldovenească de ”negociatori” și cei care au semnat cele două Acorduri nu doar că nu au negociat absolut nici un  punct care să țină seamă de interesele țării în raport cu UE, dar nici măcar nu le-au citit și aprofundat așa cum erau obligați în numele interesului național.

Despre blamarea lui Igor Dodon de către adepții unirii Republicii Moldova cu România nici nu ar trebui spuse prea multe. Poziția potrivnică a lui Dodon în această chestiune trebuie privită tot în ansamblurile arătate mai sus, cărora le putem adăuga existența diferendului transnistrean, opoziția față de această perspectivă a Găgăuziei,  Taracliei, zona Bălți și altele, situația din Ucraina, precedentele separatiste deja existente în Europa care se pot extinde și în România și multe alte aspecte deja cunoscute.

Față de toate cele arătate mai sus, în cadrul cărora trebuie să ținem seamă în mod obiectiv de eșecul proeuropean al Guvernelor de după 2009 și de eșecul Statului de drept sub conducerea acestora, trebui să recunoaștem că legitimitatea lui Dodon în funcția de Președinte și obiectivele politice și economice de țară ale sale trebui să fie cîntărite nu prin prisma îngustă a exaltărilor oponenților săi politici, ci prin raportarea la cele expuse mai sus.

La Mulți Ani, Domnule Președinte!

Moldova Suverana