În folclorul scandinav este o fabulă despre broaşte. Potrivit acesteia, a fost odată un grup de broscuţe, care voiau să se ia la întrecere. Ţelul lor era să ajungă în vîrful unui turn foarte înalt. Se adunaseră deja mulţi spectatori pentru a urmări cursa şi a le încuraja. Cursa urma să înceapă, deşi dintre spectatori nu credea nici unul că vreuna din broaşte va reuşi să ajungă în vîrful turnului. Tot ce se auzea erau exclamaţii şi replici de genul că degeaba se străduiesc, pentru că nu vor reuşi niciodată să ajungă, or, nici n-au cum să reuşească – turnul este prea înalt!

Rînd pe rînd, tetrapodele amfibii începură să abandoneze competiţia…cu excepţia uneia singure, care se căţăra vioaie mai departe. Cu cît strigau mai tare spectatorii că e prea obositor şi nu va putea nimeni să ajungă sus, cu atît mai multe broaşte se resemnau şi ieşeau din joc. Doar una singură se căţăra consecvent mai departe. În final renunţaseră toate, cu excepţia acelei broscuţe, care cu o imensă ambiţie şi rezistenţă reuşi să ajungă singură în vîrful turnului!

După aceea, toată lumea a vrut să afle cum a reuşit broasca-campioană să ajungă în vîrf, după ce toate celelalte au abandonat cursa. Unul dintre spectatori a întrebat-o şi aşa se află că…broscuţa învingătoare era surdă!

Fabula dată mi-a făcut o paralelă cu mai multe evenimente care se întămplă mereu în viaţă. Aici trebuie să fac o remarcă. Cînd se desfăşoară vreo Olimpiadă, eu mai cu plăcere urmăresc Jocurile Paraolimpice. Îmi este mai interesant să văd cum deseori faţa olimpică a unor autorităţi în acest sens este restabilită de echipele cu handicap. Uneori chiar mă întreb: ce, echipei de bază era nevoie să i se rupă picioarele ca să cîştige medalii? De unde atîta dorinţă de a învinge şi a ajunge primii la sportivii care din start n-ar avea nici o şansă? Însă acum înţeleg că, neavînd mîini sau picioare, pot multe pentru că pot fi şi surzi!

Mă gîndesc că poate ar trebui să surzească şi compatrioţii mei ca să reziste şi să trăiască, trecînd peste incertitudinea, frica, disperarea şi deznădejdea zilei. Să surzească ca să-şi recapete siguranţa, facultatea unui rîs sănătos şi încrederea în viitor. În aşa fel ca mulţi dintre noi, cei care am pierdut credinţa, minţiţi, striviţi, pierduţi, rătăciţi, de la care nimeni nu mai aşteaptă nimic, să ne regăsim! Să vedem cu alţi ochi răsăritul soarelui, să credem în martie la mijloc de noiembrie, să trăim în loc să existăm, să trăim o viaţă cu valori, cu coloană vertebrală, cu vise şi idei, fie chiar şi din cele extravagante şi zăpăcite! Cultul rînzei şi borhăilor pline să facă mai mult loc cultului cărţii şi frumosului, iar cultul banilor măcar să fie într-o măsură mai mare cultul banilor munciţi cinstit!

Ar fi bine să surzească compatrioţii mei, poate doar aşa vom putea rămîne indiferenţi la şakalismele celor, care ne vor fără Dumnezeu, fără trăinicie în spaţiu, fără nume, fără dimineaţă, fără speranţe – rebutaţi, aruncaţi şi uitaţi!

Nu asculta niciodată de oamenii care au prostul obicei de a fi întotdeauna negativi şi pesimişti, fiindcă ei îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet. Şi mai ales, fii pur şi simplu surd, cînd cineva îţi spune că nu-ţi poţi realiza visurile!

Lilia GRUBÎI