Şi Napoleon, şi Hitler, şi Stalin tot un fel de UE şi-au dorit

Mihai CONŢIU

Reglîndu-mi bine respiraţia după anevoioasele manifestări dedicate Zilei Naţionale a iubitei mele patrii natale România, vibrînd de semi-mîndrie în faţa prezenţei Preşedintelui român Klaus Werner Iohanis (primul Preşedinte român pe care-l respect cu adevărat) la summitul NATO de la Londra din zilele de 3 şi 4 Decembrie, îmi las gîndurile să hălăduiască, să bălăngănească, să zbenguie uşurate de povara chipurilor şi ţinutele forţat-oficiale, solemne, îmbăţoşate, pătrunse de un patriotism rigid, fals, isteric-conştient şi doar pe alocuri onest.

Din dosul ecranelor posturilor de televiziune, de Ziua Naţională a României, 1 Decembrie, toţi participanţii la multitudinea de festine aniversare vroiau să ne convingă că România e buricul Pămîntului, că nimeni nu-i ca noi, românii, pe planeta asta chinuită, că suntem un dar de la Dumnezeu pentru toate seminţiile lumii.

O astfel de „legitimare” ne este fulgerată în timpane şi cu apartenenţa României la Uniunea Europeană (UE) şi NATO. Că, în realitate, suntem codaşii UE sub toate aspectele, nu contează!

La fel nu contează nici că prezenţa noastră în NATO nu este o consecinţă a calităţilor noastre ca popor destoinic, ci a poziţionării geografice a României; din multiple frustrări, ignorăm asta şi credem că-i fraierim pe toţi dacă ne îmbătăm cu Burebista despre care nu prea ştim nimic, ci doar bănuim convenabil cîte ceva, cu Decebal şi cu Traian, care, în realitate, a fost un cotropitor, nu un civilizator care să ne fi lăsat şi nouă, barbarilor de aici, o mai mică Romă care să dăinuiască şi astăzi, nu doar rămăşiţele podului lui Apolodor din Damasc.

Noi, românii, suntem ceea ce suntem, depreciativ vorbind, din cauză că n-am fost capabili să ne asumăm o normalitate civilizatoare colectivă. Nu avem vocaţie pentru aşa ceva. „Românii normali” au fost dintotdeauna minoritari, deci fără putinţa de a-şi decide şi altceva decît propria soartă, strict la nivel individual. Particularizînd, şi au, aidoma altor puţini conaţionali, fac parte din generaţia care a moştenit visul „vin americanii”. În sfîrşit, au venit (păcat că bunicul nu a mai putut să-i aştepte!), cu bune şi cu rele. Nu contează pentru că nu despre aceasta e vorba! Indiferent de ce au adus şi ce nu americanii, adeziunea faţă de ei nu dispare, la fel cum celor 99% dintre moldoveni nu le poţi răpi sentimentele pro-ruseşti fireşti şi instinctuale, chiar dacă unii nu le recunosc pentru că lucrează „sub acoperire de unionişti”.

În acest context, fireşte că sunt furios pe mine din cauză că tocmai din partea celor pe care i-am aşteptat aproape o jumătate de viaţă, americani şi europeni occidentali, primesc cu forţa, aproape, la pachet, Corectitudinea Politică agresivă, antiumană, anticreştină, antinaţională şi anticulturală.

……………………………………………………………………………………….

Nu-mi mai amintesc numele acelui oficial american care spunea că dacă vrea să vorbească la telefon cu UE nu ştie pe cine trebuie să sune. De aceea, ori poate că nu, mă gîndesc că şi Napoleon, şi Hitler, şi Stalin tot un fel de UE şi-au dorit, numai că niciunul nu-i doreau Capitala la Bruxelles, ci în Capitalele propriilor lor ţări. Dacă reuşeau, vă daţi seama cît de „selectaţi” ne-am fi pomenit noi toţi cei de astăzi? În mod sigur nu ar mai fi existat Corectitudine Politică, ar fi existat mai puţine rase şi naţii şi noi, spre exemplu „eu”, n-aş mai fi fost sigur că „eu” sunt „eu” sau „celălalt” ori un „euexit”. Ce bine e că „mîinele” de „mîine” este „mîinele” nostru, nu al lor!!!