În virtutea obligaţiilor de serviciu am însoţit studenţi de la UASM spre izvoarele de cultură aleasă – muzee, teatre, edificii, grădini etc. Cu acesste ocazii, am vizitat muzeul lui Puşkin din Chişinău de mai multe ori. Tot în acest context al educaţiei patriotice am fost de mai multe ori şi la conacul lui Zamfirachi Ralli din Dolna. De aceea zic că, din cele învăţate la şcoală, auzite şi văzute prin muzee, iar mai nou citite din interes, aş putea susţine un colocviu sau un examen la istorie, literatură, cultură şi tot aşa despre acest poet, pe de-a dreptul special. Unii îl laudă pe Puşkin şi sînt mîndri ca a locuit cam trei ani la Chişinău, alţii îl batjocoresc, pînă şi „porc” îl numesc. Eu am altă părere, pe care o prezint în continuare, şi în 29 ianuarie (10 februarie) – cînd a murit Poetul ­– o să-l pomenesc creştineşte.

Aşadar, în ianuarele acestui an se împlinesc 180 ani de la moartea lui Puşkin şi 196 de ani de cînd a fost exilat în Basarabia. În acest context, deranjează sau nu că un entomolog scrie ceva despre Puşkin şi Ţiganii lui, mai puţin mă interesează. Doar amintesc celor miraţi că de aia se şi scrie, ca să se citească şi de o părere autorul să se învrednicească. Pînă a povesti cele bune despre Puşkin şi poemul său “Ţiganii”, spun că sînt şi supărată, pentru că un alt poet, a cărui operă o apreciez la fel de mult, ne-a castrat pe de-a dreptul dorinţa de a-l mai citi pe Puşkin. Este vorba Vasile Alecsandri, care consider că a interpretat greşit primele două versuri (traduse de Alecu Donici), după care prea puţini moldoveni, vorbitori şi de rusă, au cheful să citească poemul de la cap la coadă, în ambele limbi, ca să-şi facă propria părere.

Basarabenii şi ţiganii. În aceste două versuri: „Цыганы шумною толпой/По Бессарабии кочуют” – basarabenii sînt numiţi ţigani? Acel moldovean care se preface că nu ştie rusa, să traducă cu internetul, inclusiv în engleză, şi să caute urme de ţigani în basarabeni. „Clişeul” ne este băgat în urechi de cei neprietenoşi cu poezia clasică şi cu istoria meleagului, după care unii se fac că... nu mai vor să audă de Puşkin. Totuşi, cel care are suficientă înţelepciune şi curaj, recunoaşte că aflarea poetului la Chişinău a fost un eveniment pozitiv pentru istoria Basarabiei, cu toată poezia lui deranjantă în adresa moldovenilor. Apropo despre deranj: îi îndemn pe toţi să-i citească opera, în care vor găsi mai multe deranjări, pînă la botjocură, în adresa propriei sale ţări, fiindcă Puşkin era împotriva tuturor formelor de împilare a omului de oriunde şi de oricînd.

Deci, absolventul de liceu, cu firea sa romantică, liberală, decembristă, masonică etc., spunea ce are de spus cînd vroia şi cît dorea, de nu-l oprea nici mumă-sa, nici copiii săi, nici nevasta, nici ţarul şi... nici frica pentru viaţa sa. A făcut bine? Doamne, foarte tare – nu! Cu trufia lui necreştinească a produs necazuri unei lumi întregi, chiar dacă mama lui nu a suferit, fiindcă murise între timp. Dar ... fiind răpus de tînăr într-un duel, a văduvit lumea de partea nescrisă a operei sale, care cu siguranţă în mintea lui genială încă multă, multă mai era.

Dar să revenim la poemul “Ţiganii” şi să spun liber ce părere am închis cele 11 pagini citite, rînduri subliniate, cuvinte colorate, aliniate în acolade luate şi concluzii pe cîmpuri lăsate.

Poemul, în original, se citeşte şi reverberează ca un dulce cîntec, cu toate că unii critici literari parcă îţi taie, din nou, dorinţa, avîntul de a-l citi: filozofic, complicat, prin comparaţii în bucăţi tăiat. Însă, după ce totuşi l-am lecturat, am înţeles că Puşkin a folosit acest popor nomad – ţiganii – ca simbol al libertăţii. Ţiganii, ca toată lumea, aveau nevestele şi copiii lor, obiceiurile şi tradiţiile lor, aveau cîntecele şi dansurile lor, fetele şi băieţii lor, aveau sărăcia şi viaţa lor, iar cel mai important pentru dînşii era libertatea de-a se muta din loc în loc, adică să se plimbe pe pămînt cînd şi unde doreau.

Evenimentele din poem se desfăşoară între dulcele şi amarele trăiri împletite cu amintiri ale celor trei eroi: Zamfira, Alecu şi tatăl ei, sau ţiganul cel bătrîn. Alecu, un tînăr, care singur nu ştie cum a ajuns să rătăcească într-un cîmp pustiu; Zemfira, care alerga liber şi fără frică pe cîmpii, întîlneşte rătăcitul şi din omenie l-a adus în şatră. Bătrînul-tată, care nu prea înţelege ce se întîmplă, dar mulţămit că i-a revenit fata măcar după luna plină, l-a primit pe musafir, care ulterior l-a mirat că a vrut să devină şi el ţigan. Alecu se îndrăgosteşte de fată şi o cere de nevastă. Zemfira, tînără cum era, crede că familie cu musafirul va putea înjgheba. Or, soarta lor cu totul alta era. Mai departe singuri cetiţi şi veţi vedea ce sfîrşit poemul are, iar concluziile vă aparţin la fiecare.

Altceva la fel de important. Din discuţia părintească a bătrînului сu Alecu, am sesizat un alt mesaj interesant, nerelevat de nici un critic literar, istoric sau politic: Давно, давно, когда Дунаю/Не угрожал еще москаль,/Тогда боялись мы султана,/А правил Буджаком паша/С высоких башен Аккермана. Aceste versuri din poemul “Ţiganii” se pare că... prezintă o istorie întreagă a Basarabiei: unul pleacă, altul vine, iar libertatea poporului nu mai reînvie.

În acest context, de ce Puşkin nu este lăudat pentru îndrăzneala de-a spune că imperiul lui nu a fost mai bun decît al osmanilor, lucru care poate a fost pentru noi chiar un mesaj de prevenire? De ce Puşkin nu este lăudat pentru curajul de-a arăta în poem atitudinea bărbatului străin faţă de femeia din ţara cucerită: o omoară, dacă nu face cum vrea el? De ce Puşkin nu este lăudat pentru că bătrînul ţigan este prezentat ca: binevoitor, cumpătat şi iertător, adică foarte înţelept. Multe alte aspecte curioase şi demne de citit conţine acest poem, zămislit pe/despre meleagul nostru.

Aşadar, propun să se citească poemul, totodată îndemn să se mai citească şi biografia lui Puşkin, după care se vor afla mai multe despre Chişinău şi toată Basarabia. Dar pentru a incita curiozitatea, cîteva le ataşez în continuare.

Puşkin la Chişinău. Viitorul mare poet a ajuns la Chişinău pe cînd avea 20 de ani, 3 luni şi 15 zile. Mama lui, Nadejda, pe atunci avea 45 de ani, iar tatăl său, Serghei, 53. Acum fiecare părinte să-şi imagineze că fiul lor – bun sau rău, rămîne numai al lor – este trimis la capătul lumii, tocmai în Basarabia... Precizez că în 21 septembrie 1820 Chişinăul, astăzi nouă foarte drag, era doar un mare sat cu cca 12 mii de locuitori. Mamă de fecior, mă cutremură gîndul că s-ar putea căra/deplasa cu o brişcă sau cu căruţa cu doi cai de la Sankt-Peterburg pînă la “Chişla Nouă”. Drept că a fost pe timp de vară, dar Bugeacul, după cum ştie fiecare, are o climă neprietenoasă. Chiar dacă a venit pe etape, ultima fiind Odessa, oricum îi văd starea flăcăului – hurducat, transpirat, flămînd, rupt de oboseală şi, cel mai important, tare necăjit.

Totodată Puşkin, în acea călătorie forţată, s-a îmbolnăvit şi abia a scăpat cu viaţă. Prin Caucaz şi Crimeea şi-a întremat puţin sănătatea şi iar a luat calea destinaţiei. Nu mă mir că a scris atît de urît despre Chişinău, fiindcă a ajuns toamna, pe ploi şi frig cu drumuri desfundate etc. Tînăr cum era, voinic, cu sînge fierbinte, posibil îndrăgostit, silit să părăsească casele părinteşti - şi chiar asta nu-şi dorea. În aşa stare, ce laude şi complimente să aducă noilor locuri pe care a poposit? Totodată, la vîrsta lui, cu puţin peste 20 de ani şi cu doar cîteva poezii publicate, oare se vedea el viitorul marele poet rus Aleksandr Sergheevici Puşkin, ca să fie atent la cine şi cum se uita, ce trăsnăi în lume făcea, de la cine pe orizontală se inspira şi pe hîrtie ce mintea-i scăpăra şi tuna? Să fim serioşi! Înseamnă că nu înţelegem adolescenţa şi nevinovatele ei trăsnăi.

Iar la sfîrşit, cum avem o iarnă aşa de frumoasă, numai bună de stat după sobă sau în fotoliu alintînd pisica pe genunchi şi cartea în mîini, încă odată îndemn pe toţi să citească poemul “Ţiganii”. Măcar o singură dată în viaţă şi, dacă se poate, în original. Veţi afla multe şi neştiute ca şi studentul de la agronomie Alexandru Danu, care a citit poemul la îndemnul meu. Veţi ţinti ochii în stele şi gîndul la Puşkin fără cele rele. Iar dacă pasionaţi de istoria neamului vă consideraţi, citind pe Puşkin, veţi mai afla cum la Chişinău, ca în toată lumea mare, neliniştiţii de asemenea se duelau. Cum pe poetul din poveste, care am înţeles că se duela de parcă la fete umbla, de la moarte o vijelie îl scăpa. Despre migraţia unor popoare, după care a crescut Chişinăul doar în cîteva luni pînă la 55 de mii de suflete. Despre moda timpului, ce se mînca şi bea, în ce case, vile şi conace ţiganul din vioară cînta şi junimea imperială, fanariotă, otomană şi moldoveană împreună dansa. Ce pălării cucoanele moldovence purtau, ce politici şi glume pe la palate se turnau şi poate numai aşa Ţiganii lui Puşkin literar şi corect se va interpreta şi ura altora faţă de geniul rus va dispărea.

Asea M. TIMUŞ, UASM