Macabrul unor confruntări cumplite, nisipul înroşit de sînge, moartea încătuşînd trupuri, strigătele disperate după gustul libertăţii, loviturile de săbii furibunde, glasurile tulburi de plebe confuză, emoţiile violente răsuflînd agresiv… Umbra morţii era savurată din plin în arenele romane, atît de combatanţi, cît şi de spectatori, care aveau ocazia de a se dezlănţui plenar la aceste evenimente.

1. Cel mai probabil, jocurile de gladiatori îşi au originea în tradiţia etruscă de a onora morţii prin sacrificii umane rituale.
2. Primele competiţii de la Roma au loc în anul 264 î.Hr. ca parte a unuia dintre aceste ritualuri funerare, numit munus. Marcus şi Decimus Junius Brutus au organizat un concurs de gladiatori în Forum Boarium pentru a-l onora pe tatăl recent decedat, întrucît se credea că astfel de manifestaţii păstrau vie amintirea celui trecut în nefiinţă. Ele erau organizate la intervale de 5 ani sau chiar un an, dar munera se generalizează ca jocuri publice în a doua jumătate a secolului întîi d.Hr.
3. Jocurile aveau loc în amfiteatre după luptele cu animale (venationes) şi execuţiile publice (noxii). La început se organizau sub patronajul unor cetăţeni din clasa patriciană sau ecvestră pentru a dobîndi unele favoruri politice. Organizatorul se numea munerator sau dominus şi avea însemnele unui magistrat. În perioada imperială însă doar împăratul îşi rezerva dreptul asupra acestor ludi circenses.
4. Pînă la finele Republicii, se estimează că jumătate din gladiatori nu erau sclavi sau criminali, ci oameni liberi care au renunţat de bună voie la statutul lor (auctorati), pentru a se pune în slujba unui patron de şcoală de gladiatori (lanista) printr-un contract de ucenicie care îi cobora în starea de sclavie şi în dizgraţia socială (infamia). Aceste aspecte negative erau compensate însă de posibilitatea de a obţine o glorie militară similară celei obţinute de soldaţi pe cîmpul de luptă.
5. În Roma existau patru şcoli (ludi), cea mai cunoscută fiind Ludus Magnus, legată de Colosseum printr-un tunel subteran, dar Capua o întrece în celebritate prin episodul revoltei lui Spartacus din 73 î.Hr.
6. La fel ca boxeurii, gladiatorii nu obişnuiau să lupte mai mult de 2-3 ori pe an, iar dacă îşi cîştigau destulă faimă şi avere, îşi putea răscumpăra libertatea. Mulţi mureau însă după un an (ad gladium), dar la fel de mulţi se emancipau din starea servilă după trei ani (ad ludum).
7. Se luptau de obicei în perechi singulare (ordinarii), dar la cererea unor personaje importante se puteau realiza şi combinaţii de tipul: mai mulţi gladiatori luptînd împreună (catervarii) sau anumiţi gladiatori chiar şi din afara trupei stabilite (postulacii). Uneori lanista trimitea în competiţie substitutes dacă un titular era rănit. În era imperială, împăratul beneficia de propria trupă de gladiatori: fiscales.
8. Competiţiile de gladiatori se sfîrşeau destul de rar cu moartea participanţilor, pentru că aceştia erau greu de întreţinut sau înlocuit, dar şi pentru că păstrarea animatorilor mulţimii se dovedea o soluţie pragmatică şi benefică pentru cei ce urmăreau ascensiunea politică.
9. Sursele istorice au reţinut aspecte mai puţin obişnuite referitoare la abordarea jocurilor de către împăraţi: Lui Commodus îi plăcea să organizeze lupte între pitici şi femei, dar el însuşi şi-a făcut apariţia în arenă de nu mai puţin de 735 de ori sub chipul lui Hercule, cu măciuca şi pielea de leu. În Annalele lui Tacitus, Nero punea în scenă spectacole inedite, la care un mare număr de senatori şi femei de vază au căzut în dizgraţie ca urmare a participării la lupte. La Suetonius Domitian ordona lupte nocturne între femei-gladiator, care erau se pare o prezenţă destul de comună, după cum relatează şi Petronius, Dio Cassius sau Martial. Septimius Severus a emis un edict în 200 d.Hr. care interzicea femeilor intrarea în arenă. Cel mai grandios spectacol la care participă 5.000 de perechi de gladiatori avea loc în timpul lui Traian, în 107 d.Hr., în cinstea victoriei asupra dacilor.
10.  Competiţiile au fost interzise de Constantin în 325 d.Hr., dar au continuat pînă prin mijlocul secolului al 5-lea. Honorius se pare că le-a pus definitiv capăt, pe măsură ce Imperiul se apropia de colaps. Ultima competiţie din Roma este datată la 1 Ianuarie 404.

Sursa: Historia.ro