Bombele nucleare sunt construite pe bază de uraniu mediu îmbogăţit (20%). O bombă nucleară clasică conţine între 94 şi 210 kilograme de uraniu mediu îmbogăţit. De cît timp mai are nevoie Iranul pentru a-şi construi propria bombă?

Premierul israelian Beniamin Netaniahu a stabilit cota de alertă la o cantitate de 250 de kilograme, pe care Iranul o poate produce înainte de a provoca un atac asupra infrastructurii nucleare a Israelului. Cantitatea depăşeşte necesarul pentru construirea unei bombe nucleare, motiv pentru care experţii spun că Netaniahu s-ar fi referit la uraniu sărăcit, care se păstrează sub formă de hexaflorură de uraniu (UF6), ceea ce înseamnă circa 165 de kilograme de uraniu mediu îmbogăţit, îndeajuns pentru o bombă.

Iranul a produs 219 kilograme de uraniu mediu îmbogăţit din Februarie 2010 şi Mai 2013. Această cantitate depăşeşte atît cota de alertă, cît şi necesarul pentru dezvoltarea unei bombe. Dar Iranul a transformat 96 kg din această cantitate în oxid de uraniu, utilizat drept combustibil pentru reactoarele nucleare.

Asta înseamnă că mai dispune de 123 de kilograme, îndeajuns pentru construirea unei bombe, în funcţie de eficienţa procesului de îmbogăţire. Chiar dacă discuţiile internaţionale continuă să descurajeze Iranul în ceea ce priveşte construcţia unei bombe, iranienii va depăşi cel mai probabil cota de alertă impusă de israelieni pînă la finalul acestui an. 

Unul din secretele programului nuclear al Israelului devine public

Conform unor informaţii declasificate, date publicităţii recent de Foreign Policy, în anul 1964, Israelul a cumpărat de la Argentina între 80 şi 100 de tone de oxid concentrat de uraniu (U3O8), care este folosit drept combustibil pentru reactoarele nucleare ce produc plutoniu militar, după cum a relatat publicaţia israeliană The Jewish Times.

În Iulie 1964, potrivit documentelor, Departamentul de Stat al SUA şi CIA au ordonat ambasadelor americane din Argentina şi Israel să verifice informaţiile conform cărora argentinienii au fost de acord să vîndă israelienilor oxid concentrat de uraniu.

Autorităţile americane aflaseră despre această tranzacţie de la serviciile secrete britanice şi au informat, la rîndul lor, serviciile de informaţii din Canada. În cele din urmă, Ambasada SUA din Argentina a confirmat „tranzacţia nucleară” israeliano-argentiniană. SUA s-au trezit atunci într-o situaţie foarte dificilă. Washingtonul nu putea aplica sancţiuni împotriva unuia din cei mai apropiaţi aliaţi ai săi în scopul de a-l forţa să renunţe la ambiţiile nucleare. Informaţii în acest sens s-au scurs către mass-media, provocînd o criză politică în SUA şi, simultan, un conflict diplomatic puternic.

Israelul şi-a construit reactorul nuclear de la Dimona cu ajutorul Franţei, care a fost de acord, de asemenea, să-i vîndă şi combustibil pentru acesta. Dar, după întoarcerea la guvernare a generalului Charles de Gaulle, Parisul şi-a schimbat politica faţă de Israel. Astfel, în 1963, guvernul de Gaulle a refuzat să furnizeze combustibil nuclear statului evreu.

Încercarea de a extrage uraniu din fosfaţi s-a dovedit prea costisitoare şi atunci Tel Aviv-ul a încercat să găsească alte surse de aprovizionare. O opţiune a fost achiziţionarea de combustibil nuclear din Republica Sud-Africană (RSA). Autorităţile israeliene au luat în considerare, de asemenea, şi varianta cumpărării de combustibil fie din Argentina, fie din Belgia. Într-un final, Israelul l-a achiziţionat de la Argentina.

Cumpărarea de oxid concentrat de uraniu a fost pînă recent un secret important al Israelului. Totuşi, principalul său secret nuclear viza existenţa unei instalaţii de reprocesare a combustibilului uzat de la reactorul de la Dimona în plutoniu militar.

SURSA: Agerpres