În căutarea iubirii eterne

Autor: Lilia GRUBÎI

Vin sărbătorile. Ceea ce înseamnă că se intensifică circulaţia genţilor, torbelor, traistelor, pungilor, sacilor, tobultoacelor expediate prin orice formă de transport. La tren „prin provodnici”, cu microbuze dotate cu ascunzişuri, sînt folosite diferite ocazii pentru a transmite o torbă, două cu merinde de la ţară. Bătrîni gîrboviţi stau pe la staţii de autobuze prin sate şi oraşe, mulţumiţi că vor putea să-şi bucure cu ceva „de casă” copiii aflaţi departe. Carne de pasăre, vin din butoiul „de care nu bea nici popa”, ulei, prăjituri, cartofi, ceapă, dulceaţă, nuci, brînză: orice pot crede nişte părinţi că le-ar ferici copiii. Şi nu contează că aceşti copii au copiii lor deja, mari, cărora trebuie să le trimită ei ceva, sînt cu rostul lor şi îndestulaţi.

Torbe încărcate cu bunătăţi circulă pe rute diverse, de la Vulcăneşti la Chişinău, de la Cahul la Roma, de la Căuşeni la Moscova, de la Briceni la Dortmund, de la Străşeni la Bucureşti etc. etc. Torbe pline cu dragoste părintească pe care nu le poate opri nici un fel de embargou, nici un fel de interdicţii şi ordonanţe. Traista nu ştie de vize! Nimic nu poate stăvili dorul de mamă care ştie atîta timp, cît este în viaţă, cum să facă mai bine ca să-i placă puiului ei. Chiar dacă puiul e trecut de 40 de ani.

De fapt, prin aceste torbe de la părinţi se caută dragostea. Părinţii noştri, îmbătrîniţi şi lăsaţi de soartă pe margine de drum al vieţii, au ajuns eliberaţi de pasiuni şi caută dragoste. Şi cînd scriu dragoste am în vedere absolut altceva decît se subînţelege de obicei prin această noţiune. În contextul la care mă refer nu este vorba de sex sau de alte socoteli sentimentale trupeşti. Pînă la urmă acestea sînt nişte chestii instinctuale care ţin ceva minute… Şi după?! Păi, iată, după rămîne o anumită etate, singurătate şi amintiri. Amintiri ce ţin de zeama de pui cu borş acru de casă aşa cum îi plăcea băiatului sau dulceaţa de vişine aşa cum îi plăcea fetei. După o groază de ani, părinţii sînt gata să schimbe un borcan de dulceaţă, un boţ de caş, un pui de găină sau o sticlă de vin pe DRAGOSTE. Dragoste pe care doar copiii le-o pot da.

Nu ştiu dacă e locul potrivit pentru filosofii şi concluzii. Pînă la urmă trebuie să ajungi în situaţie ca s-o înţelegi. Timpul nu cruţă pe nimeni şi rînd pe rînd ne ajunge sorocul la toţi. În fond, regulile nu se schimbă esenţial şi la vremea potrivită, fiecare părinte va căuta să trimită acea torbă cu merinde prin care îşi va revendica dreptul la dragostea sa. Curată, eliberată de emoţii de prisos şi singura cinstită în felul său.

P.S.: Citind textul de mai sus, ar putea reproşa cineva că şi copiii trimit acasă pachete: de la Milano, de la Iaşi, de la Paris, de la Bălţi, Sankt Petersburg sau New York. Da, trimit, însă aici e vorba de alt fel de dragoste, la care mă voi referi în alt material.