Oare cînd vor înţelege moldovenii că Rusia este o altă lume, una ostilă lor şi progresului civilizaţiei?

Autor: Mihai CONŢIU

Începînd cu declararea independenţei de stat şi proclamarea statului Republica Moldova, la Preşedinţia ţării s-au perindat Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin, cu două mandate, şi Nicolae Timofti. (Mihai Ghimpu şi Marian Lupu au fost interimari). În contextul aflării, în Transnistria, a trupelor ruse de ocupaţie, Republica Moldova avea nevoie de preşedinţi care trebuiau să intre în istorie, pentru eternitate, ca adevărate chipuri legendare şi demne de urmat, pentru generaţiile următoare, ca eroi moderni ce şi-au propus să-şi sacrifice chiar şi fiinţa în numele împlinirii tuturor comandamentelor stipulate în Declaraţia de Independenţă.

N-a fost să fie chiar aşa. Cei mai revoluţionari, chiar radicali, ar fi trebuit să fie primii preşedinţi – Snegur şi Lucinschi. Primul a „experimentat” independenţa tînărului stat, nelăsîndu-i celui de-al doilea, lui Lucinschi, nici un Proiect de Ţară, nici un sacrificiu naţional sau vreun ideal cu care să-l oblige să-l ducă la îndeplinire. Din această pricină, Lucinschi a preluat conducerea ţării ca pe cea a unui SRL sau unei Societăţi pe Acţiuni Politice. Aşa a şi administrat-o. Orice am spune, Lucinschi a fost şi este un politician abil, numai că se pare că a fost depăşit nu doar de timpurile pe care le trăia în calitate de şef al statului, dar a continuat să rămînă captiv aceleiaşi Moscove sub umbra căreia s-a format. Astfel, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a continuat să rămînă o „convenţie statală” care i-a permis ţării să devină parte a unor organisme internaţionale.

Un paradox interesant sau o hlizeală a istoriei: Deşi a dus Republica Moldova în Consiliul Europei, Snegur este cel care a integrat-o şi spaţiului CSI. Acum, fiica sa, Natalia Gherman, care este un apreciabil diplomat, depune eforturi considerabile să integreze ţara în Uniunea Europeană (UE), iar asta în pofida opoziţiei brutale a Kremlinului. Tot aşa, respectabilul diplomat care este Natalia Gherman, avînd calitatea de ministru de Externe, este cea care, de la tribuna Adunării Generale a Națiunilor Unite, a cerut Rusiei trebuie să-și retragă forța de menținere a păcii din Transnistria. Ofiţerii militari şi cei de informaţii spun că, în anii 1991-1992, ex-preşedintele Snegur este cel care nu doar că a dat efectiv Tighina separatiştilor transnistreni, ci chiar că întreaga Transnistrie a pus-o pe tava controlului rusesc.

O primă poziţie împotriva dictatului Kremlinului şi al lui Putin

La fel cum Lucinschi a preluat Preşedinţia ţării de la Snegur, tot aşa a moştenit-o şi Voronin, ba chiar mai rău. Aici nu intrăm în detaliile administrării statului de către Voronin în cei opt ani, nici cele bune, nici cele rele, căci despre altceva este vorba. Deşi Republica Moldova, în general, a continuat să fie un „dominion rusesc”, Voronin a fost primul preşedinte care a spus cel mai usturător şi memorabil NU Rusiei. Este vorba despre refuzul său de a semna celebrul „Memorandum Kozak” de federalizare a ţării. Reamintim că în termenii acestuia Tiraspolul era partener decizional egal cu Chişinăul, cu dreptul chiar de a se desprinde teritorial de Republica Moldova, dar garanta şi staţionarea armatei ruse în Transnistria pe o perioadă de 20 de ani.

Se întîmpla pentru prima dată în istoria ţării cînd un preşedinte a avut curajul să sfideze Rusia şi pe judokanul Vladimir Putin. Acest act rămîne a fi unul dintre cele mai răsunătoare. Ulterior, Voronin mai avea să contrarieze Rusia în 2005, atunci cînd şi-a asumat înscrierea ţării pe parcursul pro-european, acţiune sancţionată ulterior de Rusia prin binecunoscutele embargouri comerciale şantajiste. Curajul pro-european de atunci al preşedintelui Voronin a fost adumbrit, anulat de resetarea sa în opţiuni pro-ruseşti şi anti-occidentale. Chiar şi cu asta, Rusia şi Putin nu l-au iertat nici pînă astăzi, punîndu-l astfel pe liderul comunist într-o situaţie paradoxală în raporturile sale cu Estul şi cu Vestul.

Preşedintele Timofti, asul din mîneca dorinţei de independenţă a ţării faţă de Rusia

Nu puţine sunt împrejurările în care, în calitate de jurnalist atent şi pe drept, l-am amendat, criticat pe preşedintele Nicolae Timofti pentru faptul că a tot dat impresia generală că instituţia Preşedinţiei este una amorfă, că şeful statului pare mai curînd un subordonat al Guvernului sau al alianţei de guvernare. Permanent dă impresia că are nevoie să iasă în public cu lecţia bine învăţată. Da, poate fi şi asta o strategie, dar numai atunci cînd într-o conjunctură determinată poate demonstra că se poate suprapune „lecţiei învăţate”, că o poate amplifica cu noi argumente sau decizii personale memorabile.

Ei bine, preşedintele Nicolae Timofti este al doilea şef de stat care a avut o atitudine fermă şi demnă faţă de acelaşi „trîntaci” Vladimir Putin, iar asta în numele independenţei Republicii Moldova. Acest lucru s-a întîmplat cu prilejul recentului Congres al CSI de la Minsk. În actualul context geo-politic, riposta pe care Timofti i-a dat-o dictatorului Putin are valenţe istorice memorabile.

În cadrul luărilor de cuvînt, Timofti a declarat: „Ne deranjează ceea ce se întîmplă în țara vecină – Ucraina. Noi vrem ca să fie rezolvate conflictele în mod pașnic. Dorim ca să existe stabilitate în regiune. Ieșirea din această criză este datoria noastră, a tuturor. Republica Moldova susține păstrarea relațiilor tradiționale cu țările din CSI. Relația RM cu UE nu trebuie să afecteze relația cu țările din CSI.”  Mai apoi, preşedintele moldovean a spus: „Ne pare rău pentru faptul că, în urma negocierilor și consultărilor pe care le-am avut, colegii noștri din Rusia au introdus embargoul. Pînă astăzi nu au fost aduse argumente plauzibile privind introducerea embargoului.”

Se vede treaba că poziţia demnă a lui Timofti l-a înfuriat teribil pe „atotputernicul ţar rus”, iar aroganţa şi cinismul cu care a replicat Putin trebuie să dea de gîndit tuturor cetăţenilor Republicii Moldova. Indiferent de „relaţiile şi legăturile tradiţionale” dintre moldoveni şi ruşi, Rusia reprezintă o altă lume, o lume ostilă nu doar faţă de Republica Moldova, Ucraina sau Georgia, ci şi faţă de întreaga  civilizaţie şi democraţie îndelung exersate din UE sau SUA. Republica Moldova nu aparţine sălbăticiei şi brutalităţii Estului, iar asta pentru că destinul ei este legat structural de Europa modernă şi prosperă. Mai mult decît atît, Rusia este ostilă inclusiv etnicilor ruşi care sunt cetăţeni ai Moldovei, Ucrainei sau Georgiei.

Dictatorul agresor Putin a avut cinismul să afirme că Rusia nu s-a opus niciodată unei apropieri a Republicii Moldova de Uniunea Europeană, însă, afirmînd cameleonic că acest lucru trebuia iniţiat „în urma unor discuţii”.

„Discutam cu colegul meu din Moldova și mă întreba despre scopul acțiunilor întreprinse de Rusia după ce Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Vreau să vă spun că noi nu am fost niciodată împotrivă ca Republica Moldova să se apropie de Uniunea Europeană. Noi singuri vrem să ne apropiem de Uniunea Europeană. Întrebarea este care sunt condițiile de colaborare cu această Uniune?”, a spus Putin.

Păi dacă Rusia lui Putin vrea să se apropie de UE, atunci înseamnă că o priveşte strict „personal-naţional” care sunt condițiile de colaborare cu această Uniune, căci Moldova sau Ucraina nu mai au nedumeriri cu privire la aceste condiţii şi le-au acceptat deja. Problema este că această logică funcţionează doar în cazul unor şefi de stat ai lumii civilizate şi democrate. Despre scopul acţiunilor întreprinse de Rusia împotriva Moldovei după semnarea Acordului, Putin i-a răspuns deja „colegului moldovean” prin embargourile şantajiste şi prin baia de sînge semănată în Ucraina.

Acelaşi Putin a mai spus: „Federaţia Rusă a iniţiat consultări intense cu Uniunea Europeană, precum şi cu Ucraina. Am convenit ca intrarea în vigoare a Acordului de liber-schimb UE-Ucraina să fie amînat. Însă unde a fost R. Moldova cînd s-au purtat aceste consultări? De ce nu am putut construi asemenea relaţii şi cu partenerii moldoveni? Ne-am adresat în numeroase rînduri R. Moldova, dar nu am primit nici un răspuns clar.”  

„A convenit cu UE şi Ucraina ca intrarea în vigoare a Acordului să fie amînată”, dar Putin nu spune cu ce drept trebuie să decidă Rusia această amînare în contextul unui acord dintre o ţară independentă şi UE. Omite, însă, ca să spună că a convenit această amînare cu fugarul şi trădătorul intereselor ucrainene, ex-preşedintele rusofil Ianukovici. Cum a pedepsit Putin ne-amînarea, observăm după proporţiile războiului sîngeros declanşat de către teroriştii ruşi ai Moscovei în Ucraina. Mai mult decît atît, Putin acuză Moldova că nu a luat parte la această „convenţie de amînare” împreună cu Putin şi Ianukovici. Preşedintele rus mai spune că s-a adresat R. Moldova în acest sens, dar nu precizează că pentru el această ţară este nu guvernarea legitimă de la Chişinău, ci Igor Dodon, Usatîi, Formuzal, Sevciuk, Petrenko, Stepaniuk şi restul mercenarilor pro-ruşi infiltraţi aici.

„Îngrijorat” de impactul presupus nefast asupra economiei Rusiei pe care l-ar avea semnarea Acordurilor cu UE, Putin a mai zis: „Noi trebuie să vedem cum va influența asupra economiei noastre și a colegilor noștri din CSI semnarea unor astfel de documente. Aceasta ar putea influența negativ economia țării”, a subliniat Vladimir Putin. Păi odată ce „trebuie să vadă dacă semnarea unor astfel de documente ar putea influenţa negativ”, asta înseamnă că încă nu se ştie. Atunci cum îşi permite anticipativ să exercite şantaje economice asupra Moldovei şi să atace militar Ucraina?

Reputatul filosof român Petre Ţuţea spunea: „În Evul Mediu, pe vremea cînd europenii aveau meseriaşi-bijutieri, ruşii mîncau paie”. Ei bine, nu pentru că Moldova a semnat cu UE Acordul de Asociere, ci din cauza măcelului declanşat de Putin în Ucraina, care a atras după sine sancţiunile economice şi politice internaţionale deja cunoscute, se pare că Putin îi va face pe ruşi să ajungă să mănînce aceleaşi paie. Recesiunea economiei ruse ne arată clar acest lucru.

Vladimir Putin a avut impertinenţa imperială de tip medieval de a-i propune lui Timofti să revadă prevederile Acordului semnat cu UE, cerîndu-i să amîne aplicarea lui pînă la sfîrşitul lui 2015, după cum informează TVR. Probabil că extrem de surprinzător pentru Putin, Timofti a respins propunerea lui Putin şi a accentuat realitatea că apropierea Moldovei de UE nu va dăuna Moscovei.

În mod sigur, tăcutul, neguralivul şi aparent introvertitul Timofti a fost o surpriză teribilă pentru Putin, obişnuit ca cei mai mulţi preşedinţi din spaţiul CSI i se gudure pe la picioare. O poziţie distinctă pare a fi cea a liderului belarus Aleksandr Lukaşenko.

Ilustrativ este faptul că după ce Putin a sugerat că soarta unei țări ex-sovietice nu trebuie decisă la Milano sau Berlin (ci la Kremlin, nu?), președintele uzbek Islam Karimov l-a vorbit de rău, în lipsă, pe curajosul preşedinte ucrainean Petro Poroșenko, care a considerat că este scandalos să participe la această întrunire a şefilor de stat din CSI.

Dată fiindu-i opţiunea pro-europeană, am fi fost tentaţi să nu fim de acord cu prezenţa lui Timofti la Congresul CSI de la Minsk, iar asta în contextul sancţiunilor agresive aplicate de Moscova Moldovei, dar şi în cel al unor posibile scenarii viitoare ruseşti asemănătoare celor din Ucraina. Ne-am fi înşelat, iar asta pentru că prestaţia preşedintelui moldovean ne-a demonstrat că acesta a dat un examen şi un exemplu naţional care l-a înfuriat la culme pe Putin. Spunem asta întrucît presa a scris că replicile în contradictoriu dintre cei doi preşedinţi au continuat chiar şi în timpul discursului susţinut de Emomali Rahmon, preşedintele Tadjikistanului.  Ziariştii prezenţi la Congres nu au putut relata ce şi-au mai spus cei doi şefi de stat, dar însă au scris că că Putin şi Timofti erau pe punctul „de a se lua la bătaie”, potrivit cotidianului Moskovski Komsomoleţ. În final, Putin şi Timofti s-au calmat, fără să mai fie nevoie de arbitrajul lui Aleksandr Lukaşenko.

Felicitări, domnule preşedinte Nicolae Timofti! O ţară poate fi mare şi prin voinţa, consecvenţa şi dăruirea conducătorilor ei. Restul vine de la sine, căci istoria are grijă!