Terorismul nu este, aşa cum am fi tentaţi să credem, un fenomen specific epocii contemporane. Mişcări similare întîlnim aproape în toate epocile, devenind din ce în ce mai frecvente cu cît ne apropiem de lumea de azi. O asemenea mişcare s-a manifestat în Orientul Mijlociu (să fie oare această zonă predilectă pentru astfel de fenomene?) în secolele XI-XIII. Într-o paralelă între acest fenomen medieval şi terorismul modern am putea găsi atît asemănări, cît şi deosebiri. În orice caz, este cert că această manifestare cu caracter terorist a avut, în epocă, un răsunet similar atacurilor contemporane.

Timp de aproape două secole, între 1090 şi 1273, Ordinul Asasinilor a jucat un rol unic, dar şi sinistru în Orientul Mijlociu. Sectă şiită cunoscută sub numele de Ismailiţii Nizari, Asasinii erau relativ puţini numeric, dispersaţi geografic şi renegaţi atît de majoritatea musulmană sunnită, cît şi de comunitatea şiită. Asasinii nu beneficiau de o putere militară semnificativă, ba chiar erau inferiori aproape oricărui inamic. Însă spre sfărşitul secolului al XI-lea, carismaticul conducător Hasan-i Sabbaf a transformat această mică sectă persecutată într-una din cele mai letale şi eficiente grupări teroriste din toate timpurile. Chiar şi cei mai puternici lideri ai vremii trăiau sub semnul fricii din cauza agenţilor ordinului.

Cunoscuţi sub numele de fida'i (din cuvîntul arab care înseamnă sacrificiu), aceşti agenţi petreceau luni sau chiar ani întregi urmărindu-şi inamicii înainte de a-i omorî, de regulă într-un loc public. În plus, după crimă refuzau să fugă şi îşi acceptau benevol moartea. Astăzi, la 750 de ani după dispariţia lor, metodele Asasinilor – folosirea terorismului prin suicid, uciderea sistematică în vederea unor ţeluri de natură politică – seamănă în mod izbitor cu tacticile unor grupări teroriste precum Hamas, Hezbollah sau al-Qaida. Însă pentru Hasan-i Sabbah, actele de teroare nu erau altceva decît metode legitime de autoapărare îndreptate împotriva liderilor politici, militari şi religioşi care întreprinseseră acţiuni ostile împotriva comunităţii Ismailite. Mai mult decît atît, Ordinul Asasinilor nu şi-a direcţionat niciodată atacurile împotriva populaţiei civile.

Despre cum diferenţele ideologic dau naştere violenţelor…

Istoria acestei secte începe în 632, odată cu moartea profetului Muhammad, cînd lumea musulmană s-a divizat din cauza unei probleme de ordin religios. Şiiţii considerau că doar un imam (conducător) de inspiraţie divină poate interpreta Coranul şi pildele Profetului, şi că doar descendenţii direcţi ai lui Ali (urmaş al lui Muhammad) puteau îndeplini rolul acesta. De asemenea, şiiţii erau de părere că imam-ul ar trebui să se bucure nu doar de autoritatea politică supremă, dar şi de cea religioasă. Pe de altă parte, sunniţii – mult mai numeroşi – credeau că revelaţiile din Coran pot fi înţelese prin studiu perseverent şi cu ajutorul învăţaţilor. Ei au acceptat conducerea unor califi care nu erau descendenţii direcţi ai lui Ali.

În cadrul minorităţii şiite s-a afirmat, la mijlocul secolului al VIII-lea, o grupare numită ismailiţi, caracterizată printr-o teologie sofisticată şi un egalitarism radical ce condamna bogăţia şi luxul califilor abbasizi. Acest grup, consideraţi eretici de restul comunităţii musulmane, s-a dezvoltat într-o mişcare revoluţionară, clandestină care folosea misionari (da'i) pentru a-şi răspîndi credinţa.Aceşti ismailiţi sînt predecesorii Asasinilor. Gruparea ismailiţilor a cîştigat repede teren după ce un misionar de-ai lor, Ubayd Allah, a întemeiat, în 910, în zona Tunisiei de azi, califatul Fatimid. Califii fatimizi au cucerit pe rînd Egiptul, Palestina, Mecca şi Medina, şi o parte din Siria. Acest stat a pierdut însă supremaţia în zona Orientului Mijlociu în secolul al XI-lea, cînd turcii selgiucizi, originari din Asia Centrală, au cucerit Persia şi Mesopotamia şi au preluat puterea califatului abbasid. Ismailiţii fatimizi au rămas, în urma progreselor turcilor, doar cu stăpînirea asupra Egiptului.

Hasan-i Sabbah şi dezvoltarea Ordinului

În acest climat, al declinului statului Fatimid, s-a remarcat un înfocat misionar ismailit, Hasan-i Sabbah. Personaj important în comunitatea ismailită persană, Hasan s-a născut cîndva între 1040 şi 1050, şi se converteşte la ismailism în tinereţe. În timpul misiunilor sale, acesta se decide să caute o bază strategică de unde putea lansa următoarea fază a luptei sale religioase, iar castelul Alamut (din munţii Albroz, pe malul Mării Caspice) era locul perfect. Fortăreaţa era însă controlată de turcii selgiucizi. Misionarii ismailiţi s-au infiltrat mai întîi în comunităţile din jurul castelului, apoi în garnizoana din interior. Comandantul turc Alamut a încercat să-i alunge pe ismailiţi, dar s-a confruntat cu opoziţia garnizoanei care asculta acum de Hasan. Astfel, a fost nevoit să îi cedeze castelul.

După ce a respins prima ofensivă selgiucidă, Hasan şi-a extins autoritatea asupra teritoriului din jur (districtul Rudbar). Deşi s-a folosit foare mult şi de propagandă, a recurs şi la atacuri directe, măceluri sau jafuri. În curînd, zona a devenit un fel de stat în miniatură – o insulă a ismailiţilor într-o mare selgiucidă. Dincolo de răpirea unor teritorii, cea mai grea lovitură dată turcilor de către Ordinul lui Hasan a fost asasinarea vizirului Nizam al-Mulk. Identificat ca cel mai periculos inamic al lor, Asasinii s-au concentrat pe acest înalt funcţionar al administraţiei selgiucide şi au însărcinat un misionar îndrăzneţ, cu numele de Bu-Tahir, să se infiltreze în inima curţii turceşti. Acesta a reuşit să îl asasineze pe Nizam al-Mulk, şi a fost ucis de gărzi imediat după aceea.

Prin acest asasinat politic, ismailiţii le-au demonstrat sunniţilor că au de-a face cu un duşman care, deşi lipsit practic de putere militară, era capabil să se apere cu o voinţă de fier care mergea chiar pînă la acceptarea voluntară a sacrificiului ultim. După această primă crimă au urmat altele, căzînd victime califi, viziri, generali, emiri, chiar şi cruciaţi creştini, iar secta a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de „Ordinul Asasinilor”.

Caracteristicile unui terorism medieval

Odată cu înmulţirea crimelor, teroarea politică utilizată ca armă de către Ordin şi-a conturat anumite trăsături definitorii. În primul rînd, secta cultiva un angajament ideologic intens printre adepţii săi, astfel că nu a dus niciodată lipsă de voluntari. Fida'i erau tineri aleşi pentru curajul, voinţa şi dorinţa lor de a-şi lăsa vieţile în mîinile superiorilor. Ar putea fi definiţi ca o variantă avant la lettre a piloţilor kamikaze cu zelul lor de sacrificiu de sine sau a spionilor antrenaţi să lucreze sub acoperire. În al doilea rînd, fida'i îşi atacau ţintele în locuri publice (de exemplu, la moschee) şi în condiţii în care, din cauza agenţilor de pază, aveau şanse minime de a scăpa cu viaţă după asasinat. Această modalitate de atac sublinia, pe de-o parte, faptul că erau dispuşi să lupte pînă la moarte pentru credinţa lor, şi, pe de altă parte, hrănea ideea că nicio persoană aflată în vizorul Ordinului nu poate scăpa, indiferent de cît de bine era protejat.

Atacurile Asasinilor transmiteau mesajul clar că orice persoană care leza interesele sectei trebuia să se aştepte la o moarte violentă. De multe ori, crimele nu aveau loc imediat, misionarii aşteptînd chiar ani de zile pentru a-şi îndeplini misiunea. De exemplu, prefectul oraşului Aleppo, iniţiatorul unui pogrom în care şi-au pierdut viaţa sute de membri ai Ordinului, a fost omorît abia 6 ani mai tîrziu. Nu în ultimul rînd, o caracteristică specifică a modului de abordare a terorismului politic de către Asasini este că nu omorau oameni la întîmplare (aşa cum o face terorismul modern). Niciodată nu atacau civili. Majoritatea celor ucişi erau persoane care încurajaseră acţiuni agresive împotriva ismailiţilor.

Ecoul Ordinului Asasinilor în lume

Multe dintre crimele Ordinului au avut consecinţe importante, dar poate cea mai semnificativă a fost uciderea lui Conrad de Montferrat. Lord Italian, foarte bun comandant militar, a fost conducătorul de facto al regatului Ierusalim timp de 2 ani, pînă la moartea sa. Uciderea lui i-a adus pe Asasini în atenţia lumii occidentale, stîrnind atît curiozitate, cît şi frică. În plus, de la numele liderului, Hasan, a apărut în limbile occidentale cuvîntul asasin, ca sinonim pentru ucigaş.

Declinul Ordinului

Moartea lui Hasan din 1124 nu a antrenat şi decăderea imediată a grupării sale. Pentru un secol, Asasinii au continuat să îşi extindă influenţa în detrimentul turcilor, însă în secolul al XIII-lea a apărut în Orientul Mijlociu o nouă putere pe care nu aveau cum să o intimideze: mongolii. Hanul Möngke a lansat o acţiune de eliminare a Ordinului Asasinilor, pe care îl considera periculos pentru securitatea statului său, dar moartea lui prematură a anulat planurile de expediţie. În schimb, Ordinul a fost confruntat cu o altă problemă, ceva mai aproape decît autoritatea îndepărtată a mongolilor, anume sultanii mameluci din Egipt. Aceştia i-au redus pe Asasinii din Siria mai întîi la o stare de vasalitate, apoi i-au forţat să îşi cedeze toate fortăreţele, în timp ce gruparea din Persia a fost anihilată în cele din urmă de mongoli.

Concluzii

Dacă definim terorismul, conform accepţiunii sale moderne, drept folosiea sistematică şi deliberată a măsurilor de violenţă şi de intimidare în vederea atingerii unui scop politic, este clar că Ordinul Asasinilor poate fi definit ca mişcare teroristă. Însă, comparativ cu fenomenul aşa cum îl ştim noi astăzi, terorismul Asasinilor s-a manifestat la o scară mult mai mică. Numărul de victime, în cele două secole de activitate, nu depăşeşte 100 de oameni. La polul opus, victimele atacurilor teroriste de astăzi sînt de ordinul miilor. Şi, ca o diferenţă esenţială, grupurile teroriste actuale vizează aproape exclusiv populaţia civilă nevinovată – atacurile din marile oraşe occidentale sînt complet distincte de crimele precis direcţionate ale Asasinilor.

Sursa: Historia.ro