PROCESUL MILENIULUI

Filosoful antic grec Socrate (469-399 î.Hr.), care a plătit cu viaţa pentru învăţătura şi activitatea sa neconformistă, a fost achitat după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia. De data aceasta, inculpatul, care din motive evidente nu a putut să fie prezent la proces, a fost reprezentat de zece avocaţi şi apărători ai drepturilor omului, potrivit France24, citat de Agerpres.

Acum 2500 de ani, filosoful a fost acuzat de nerecunoaşterea zeilor şi că, prin învăţătura sa, corupea minţile tinerilor. Socrate, care s-a apărat de unul singur, a sfidat curtea, dînd dovadă de o ironie caustică pe durata întregului proces, spunînd atenienilor că ar trebui răsplătit pentru ceea ce a făcut în planul trezirii conştiinţelor. A fost găsit însă vinovat de conspiraţie împotriva Atenei şi condamnat la moarte sau exil permanent. A ales să moară: a băut cucută şi a murit cîteva minute mai tîrziu.

Rejudecarea procesului de la Atena din zilele noastre a fost organizată de Fundaţia Onassis. De această dată, Socrate a fost judecat de un complet compus din zece cunoscuţi judecători din Marea Britanie, Franţa, SUA, Elveţia şi Grecia, bucurîndu-se de 866 de spectatori.

Părerile judecătorilor s-au împărţit în mod egal: ceea ce, potrivit legilor din Atena antică, înseamnă achitarea inculpatului. Printre spectatori, 584 au declarat că filosoful a fost nevinovat şi numai 282 l-au considerat culpabil. Astfel, Socrate a fost achitat. (REALITATEA.NET)

Viața lui Socrate

Socrate (lb. greacă Σωκράτης Sōkrátēs). s-a născut la Atena. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe muzica, gimnastica şi gramatica, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte.

Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gîndirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet, o curtezană, și Diotima din Mantineea, o preoteasă.

De la Socrate ne-a rămas principiul: "Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic". Socrate a fost atît de dur în formularea acestui principiu fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere alfa şi omega, fără să recunoască atunci cînd nu ştiau ceva.

Asupra vieții de familie a lui Socrate posedăm cîteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexene.

A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului peloponesiac îl găsim la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 și 429. L-a avut ca tovarăș de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci cînd acesta, rănit, e cît pe ce să cadă în mîinile dușmanului. În 424, cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, îl regăsim pe Socrate în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sînt zdrobite de către tebani. Acolo el îi salvează viața lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422, Socrate participă la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.

Curajul lui Socrate merge mînă în mînă cu o răbdare, o simplitate și o stăpînire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întîmpla acestora, ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mînia, ieșirile violente, dușmănia îi sînt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirîndu-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"

Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atît din cauza sărăciei, cît și a simplității sale; niciodată n-a fost văzut afișînd o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța iar atunci cînd vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Cîte lucruri de care eu nu am nevoie există!".

S-a zis că Socrate era deosebit de urît; chel, purtînd barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzînd cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucît pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decît urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

Procesul

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urîtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurămînt pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public faptul de a nu se gîndi la educația fiului său decît pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos. Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gîndirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gîndim potrivit unor obișnuințe dobîndite. Socrate se situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine.

Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon, Apărarea lui Socrate, reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

1) Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decît cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.

2) Socrate cere să fie hrănit în pritaneu (PRITANÉU s. n. - edificiu public în cetățile grecești unde se adunau pritanii pentru diverse treburi politice sau religioase și unde erau găzduiți invitații statului, ambasadorii altor state; cf. DEX; nota red.). Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune, va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât, la urne, condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decît avusese vinovăția sa.

3) Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcîndu-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.

Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu aceștia. Ei n-au stat degeaba și-au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză. La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele-i ne-au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucînd cu o mînă sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. „Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”, acestea au fost ultimele sale cuvinte. Trebuie să înțelegem aici, urmînd sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinii drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup. El a fost obligat să bea o fiertură otrăvitoare de conium maculatum (cucută). Putea alege exilul, dar n-a vrut. Ar fi însemnat că ţine mai mult la viaţă decît la adevărul despre sine în care credea, la principiile şi onoarea sa! Un astfel de om a trăit acum aproape 2500 de ani! Nu a fost nici singurul! Ce avem astăzi?

Mesajul lui Socrate

Gîndirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punînd pe prim plan sufletul, nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi:

a) mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

b) directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.

Socrate a fost primul gînditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începînd cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate.

Sursă: Wikipedia