Descoperirea care răstoarnă toată istoria României

O descoperire făcută în 2012 la Roşia Montană poate schimba tot ce ştim despre istoria omenirii.

În Februarie 2012, o echipă de geologi a făcut săpături la Roşia Montană, în una dintre galeriile descoperite de agatîrşi, acum 5.500 de ani. Au găsit aici o bucată uriaşă din piatră, cu o compoziţie de 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur.

Agatîrşi au fost strămoşii dacilor şi au locuit în spaţiul în care se află acum România. Herodot a fost primul care a relatat despre acest popor enigmatic, format din oameni foarte luxosi, care se tatuau şi purtau bijuterii din aur.

Lespedea care este perfect şlefuită avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cîntărind cu aproximaţie 1.700 de tone, cu 100 de tone mai mult decît a fost estimată “piatra femeii însărcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, în Liban, numai aurul conţinut în ea reprezentînd cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decît s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decît tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatîrşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austro-ungari şi de romani la un loc.

Ceea ce şochează şi mai tare este locul unde a fost făcută această uluitoare descoperire. Lespedea a fost găsită în Galeria Hiperboreană, aflată pe Valea Cornei, sub satul Corna de la Roşia Montană. Acest loc a fost cercetat în urmă cu 36 de ani, iar datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii.

Minerii care au fost chemaţi să sape în această galerie au murit. Doar 4 oameni au mai rămas în viaţă. Unul dintre ei, Ion Moiş, povesteşte despre acea noapte pe care nu o va putea uita niciodată.

"Am găsit un os uriaş. Nu mai văzusem aşa ceva"

„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: În Iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austro-ungarilor, urmînd ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze.

Galeria era veche, rămasă aşa neexploatată încă de pe vremea agatîrşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpîni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape pînă în Vara lui ’76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atît valvele din mină, cît şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor.

Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să văd niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei, acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul cînd l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Cîţi am intrat şi cîţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii, evident, iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasa n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.

"Un schelet uriaş de 10 metri"

Atunci cînd treaba noastră a fost terminată, au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti, din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo, nu ştiu, dar aşaaa... ca la vreo săptămînă, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tînăr, cu o cicatrice la ochiul stîng, care a zis că e arheolog. La două zile, după el, au venit o echipă întreagă de civili dar ţi cîţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie, care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo luna jumătate, am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.

Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stancă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strînse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă, da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau cîte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidul şi cu Securitatea.

"Scheletul ăsta pleacă la Moscova!"

Altul, şi ăsta era arheologul cel tînăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletul ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate, tavarisce! Ce hiperborean visezi!” – a racnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pa reacţionaru’ ăsta d-aici! Bistro, bistro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au tîrît afară din mină. „Ia hai! Strîngeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă, v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strînsul şi cu căratul.

S-a făcut dimineaţă cînd am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu.... Dar ştiu că am mîncat bătaie vreo săptămînă încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşca securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii, iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac...!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întîlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totuşi mi s-a întîmplat după aceea. La o săptămînă după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine cînd intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, cînd l-am văzut mi-a îngheţat sîngele în vine. „Uite Ioane, - mi-a zis -, şi eu sînt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montană. Am fost acolo cînd s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poza. Să ştii de la mine ca acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi, ăştia din Securitate, care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”.

S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

O descoperire asemănătoare a fost făcută şi în Grecia, iar rămăşiţele găsite au dispărut la fel de repede, scrie sport.ro.

Constantin ANDREI
Obiectiv.info