Confuziile privind Marea şi Mica Unire

Român nativ şi normal fiind, am fost deprins să-mi iubesc ţara cu afecţiune neafişată, fără să fi fost contaminat vreodată de „patosul lozincard de iubire de neam şi ţară” cultivat cu osîrdie în vremea regimului comunist de sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Jupuitorii politici de lozinci patriotarde, naţionaliste, care răcnesc că „tot ce-i românesc nu piere”, „că limba şi istoria românilor sînt sfinte între sfinţi” ori că „sîntem neam ales”, nu fac decît să-mi suprime dorinţa de a vorbi, ca să nu-mi fie ruşine că sînt român în faţa străinilor.

În concepţia lor, dedusă din deşănţarea cu care îşi asumă un patriotism de iarmaroc, cei din Angola, Brazilia, Canada, Rusia, Germania etc. sînt net inferiori românilor pentru că nu se trag din daci şi de la Traian şi Decebal. Oricine le ascultă discursurile constată adevărul acestei afirmaţii. Patriotismul naţionalist românesc, cel care presupune în mod obligatoriu şi bătutul cu pumnul în piept, nu este nimic altceva decît expresia unor frustrări naţionale. În timpul regimului comunist, românii au fost îndobitociţi cu o falsă istorie, cu un trecut glorios al poporului român. „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor”, scria incorigibilul şi genialul romantic Eminescu într-o epocă în care chiar că era admisibilă o astfel de visare.

Realitatea istoriei noastre, a românilor, a fost mereu împovărătoare şi aservită marilor puteri. Oricît ne-am lăuda noi cu Mircea cel Bătrîn, Ţepeş, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Brîncoveanu etc., voievodatele româneşti au plătit bir turcilor, Antonescu ne-a aliat cu Hitler, iar comuniştii cu URSS. Tot timpul am avut nevoie de „tutelă”. Acum „tutela” noastră este NATO şi UE şi nu spun că e rău. Rău este ceea ce sîntem noi, românii, încă!

Sîntem incapabili să extragem binele din puţinele modele demne de urmat. Preferăm să trăim ca cei mai odioşi pungaşi pentru că asta ne aduce belşug, iar în discursurile publice invocăm nume de mari personalităţi istorice politice, literare, ştiinţifice etc. Aşa credem noi că ne ascundem nimicnicia – prin asociere cu mari nume istorice!

Vorbind despre patriotismul naţionalist românesc, cu puternice accente xenofobe, nu putem să nu reţinem că, de-a lungul istoriei, absolut tot ceea ce s-a făcut bine în şi pentru România datorăm grecilor, nemţilor, evreilor, bizantinilor etc., iar aici mă refer la Sănătate, Învăţămînt, Arhitectură, Ştiinţă ş.a.m.d. Cînd pomeneam despre puţinele modele demne de urmat, mă refeream la cele de căpitănie, adică la conducătorii de Stat. România de astăzi, este adevărat, pleacă de la Alexandru Ion Cuza, dar temelia ei modernă incontestabilă a fost pusă indestructibil de către principele neamţ Carol I, Rege al României. Alţi doi mari români au fost Regele Ferdinand I, tot neamţ, şi Regele Mihai I de România, născut român în România. Despre rolul controversat al Regelui Carol al II-lea putem vorbi, într-o altă intervenţie mai extinsă, pozitiv în contextul a ceea ce a fost România prosperă din perioada interbelică, iar aici mă refer nu doar la aspectul economic, ci şi la cel spiritual, cultural şi ştiinţific.

Cine, aşadar, a făcut, a clădit ţara numită România? Sigur că românii, împreună cu nemţi, evrei, greci, francezi, italieni etc. naturalizaţi, însă România, ca o identitate statală, s-a putut coagula numai cu acceptul marilor puteri. Noi, românii, ca şi puzderia de state mai mici ale lumii, nu sîntem de capul nostru, adică nu putem fiinţa fără acceptul ori protecţia mai marilor lumii. Atîta timp cît există SUA, Rusia, Anglia, Franţa, Germania ori China, „mîndria de a fi român” n-ar trebui să existe nici în şoapte.

„Marea Unire” şi „Mica Unire”

Recent, istoricul Tudor Roşu, care lucrează la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, a făcut o trecere în revistă a erorilor şi confuziilor care vizează în mod uzual unirea Transilvaniei cu România şi ziua de 1 Decembrie. Domnia sa detaliazăoriginea unor fraze precum „marea unire” sau „marea adunare naţională” şi de ce „România 100” este, în opinia sa, o „elucubraţie”. Precizez că textul care urmează l-am preluat din Adevărul.ro!

Postarea istoricului Tudor Roşu: „Că tot vine 1 Decembrie, am întocmit un top al erorilor care se fac în privinţa Unirii Transilvaniei:

1. „România 101” ori „România 100” de anul trecut. Ideea că România face 101 ani e o elucubraţie de repetenţi, răspîndită în special prin mediatizarea de anul trecut a unor proiecte cretinuţe ce au îngurgitat mulţi bani. Existenţa României se măsoară de la Cuza.

2. Unirea de la Alba Iulia e o decizie exclusiv a ardelenilor. Românii din România n-au nici o treabă la Alba Iulia, la 1 Decembrie, în afara cîtorva invitaţi fără rol decizional. Mă mai întreabă cîte cineva: „Aş putea să găsesc la dvs. la muzeu credenţionalele din Giurgiu?” Evident, nu.

3. Formula „Marea Unire” e nefericită. De evitat. Uneori îmi scapă şi mie, dar îmi mai dau peste gură. E o invenţie din comunismul tîrziu. Vine în pandant cu „Mica Unire” (cu referire la 1859), ceea ce sună absolut oribil.

4. „Marea Adunare Naţională” e tot o formula de evitat. Adunarea reprezentanţilor naţiunii române din Transilvania, în actuala Sala Unirii, s-a numit „Adunarea Naţională”, atît.

5. Nu teritoriul actual a ceea ce numim azi Transilvania s-a dorit unit cu România. La 1918 se distingea foarte clar între Transilvania, Banat şi Părţile Ungureşti/Ţara Ungurească. Decizia unirii au luat-o şi românii din teritoriile unde se află Bekescsaba, Becicherecul Mare şi Muncaci. Acestea au fost distribuite, după Conferinţa de Pace de la Paris, Ungariei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Nu aveau majoritate etnică românească. Asta e mai „pour les connaiseurs”, dar dă bine să ştii cine s-a unit, de fapt.

6. Decizia de unire a fost atît de rapidă, de hotărîtă şi de entuziastă pentru ca românii din Transilvania erau mega-sătui de unguri. Orice altă explicaţie auziţi, să ştiţi că e falsă.”

Frustraţi istoric, „acaparatori” cînd e vorba despre „Basarabia”, dar nu şi despre ţinuturile româneşti din Ucraina

Cînd pomeneam despre căpeteniile exemplare pe care le-a avut România, îmi place să cred că una dintre acestea este şi actualul Preşedinte român Klaus Werner Iohannis, care-i tot neamţ. Am certitudinea neclintită că este „mai român decît multe alte milioane de români”, aşa cum au fost Carol I şi Ferdinand I. Tocmai de aceea este şi favoritul românilor din diaspora! Românii din diaspora, oricît de paradoxal poate părea unora, sînt cei mai autentici români. Diaspora românească din ţările occidentale nu vrea nimic altceva decît să-şi vadă o Românie la fel de civilizată ca şi ţările lor gazdă. Aceasta, sînt convins, vrea şi Iohannis! Ce facem însă cu serviciile secrete?

Fostul Preşedinte român Emil Constantinescu a declarat că „a fost învins de Sistem”, atunci cînd se punea problema candidaturii sale pentru un al doilea mandat. Înainte, începînd cu 1990, şi după el, la cîrma României s-a aflat, pentru două mandate şi jumătate, cel mai toxic şi criminal Preşedinte, Ion Iliescu. Acestuia din urmă, după cum se ştie, i-a succedat, timp de două mandate, Traian Băsescu, la fel de toxic şi el. Din cauza acestora şi a eternului Partid Social Democrat (PSD), România a devenit codaşa UE din toate punctele de vedere. Despre o nouă Românie nu putem vorbi decît după viitoarele alegeri legislative, dacă PSD va fi eliminat din toate poziţiile politice decizionale, cu un Preşedinte, Iohannis, echilibrat şi funcţional.

Unioniştii de la Chişinău nu s-au situat niciodată de partea României normale şi minoritare, acea Românie lucidă opusă lui Iliescu, Băsescu ori PSD. N-au făcut-o pentru că doar Puterea le asigura finanţarea unui unionism găunos orchestrat de serviciile secrete româneşti. Iohannis a manifestat ceva mai multă prudenţă, însă unionismul activ patronat de către serviciile secrete a funcţionat la turaţii maxime. Acest curent destabilizator a cunoscut succese profitabile financiar la cele mai înalte cote pe toată perioada complicităţii cu Plahotniuc şi guvernarea social-democrată de la Bucureşti.

Bineînţeles că „unioniştii de profesie” de la Chişinău fac eforturi disperate spre a-l capacita pe Iohannis pe post de ocrotitor oficial al lor. Speranţele lor sînt şi mai febrile după ce acesta a primit atîtea voturi la prezidenţiale din partea moldovenilor de aici. Astfel, a fost scos de la naftalină un fel de Sfat al Ţării nr. 2, condus parcă de „nemuritorul unionist” Dabija, care, nici mai mult şi nici mai puţin, îl invită pe Iohannis într-o vizită în Republica Moldova, de parcă Iohannis ar fi Băsescu! Sigur că gîndurile lor ascunse sînt îndreptate exclusiv spre banii pe care i-ar putea extrage din bugetul României pentru „sfînta lor luptă unionistă”.

Iohannis nu este nici naiv şi nici profitor ca Băsescu. Informat sau nu de către serviciile secrete, cred că a constatat şi singur că toate partiduţele unioniste de aici sînt copiii din flori ai lui Plahotniuc.

În concluzie, nu cred că vom putea vorbi vreodată de relaţii bilaterale moldo-române oneste sută la sută atîta timp cît nu vor exista „decontări penale” pentru toate deturnările de fonduri din bugetul României făcute în numele unionismului în ultimii 30 de ani. Măcar atît ar fi suficient, căci ce derivă din asta – permanente destabilizări social-politice în Republica Moldova – se va vedea de la sine!

Mai apoi, unioniştii români şi moldoveni ar cam trebui să se reorienteze. Republica Moldova este o ţară recunoscută de întreaga comunitate internaţională, are propria-i Constituţie, drepturile cetăţeneşti sînt respectate, însă românii şi moldovenii din Basarabia de Sud şi Bucovina de Nord din componenţa Ucrainei trăiesc adevărate drame identitare din cauza asimilărilor forţate şi negarea de către Stat a dreptului afirmării identităţii lor etnice. Acele regiuni ar trebui să fie destinaţiile unioniştilor români şi moldoveni, inclusiv ale lui Traian Băsescu!

Mihai CONŢIU