Despre Baudelaire, Dostoievski, Lenin, Marquez, Jodie Foster, Anna Ahmatova şi Vlad Ţepeş

Autor: Dinu MIHAIL

Motto: Cine are o femeie – dar femeie!- are toate femeile lumii; cine are toate femeile lumii, nu are nici o femeie.

Genialul scriitor francez Charles Baudelaire spune undeva în Jurnalele sale: Trebuie să fii întotdeauna beat, ca să poţi suporta teroarea permanentă a timpului… Unii se îmbată cu cărţi; alţii se îmbată scriind articole, poezii, romane sau colectînd timbre poştale. Unii se îmbată cu jocuri de noroc ori cu sportul naţional moldovenesc De-a furatul miliardului; alţii, cu femei sau cu alcool.

Fiecare, pe cont propriu, se descurcă cum poate şi cu ce poate. Dar întotdeauna trebuie să fii beat! ţine să accentueze autorul cărţii Florile răului.

Suflet foarte delicat, extrem de fin, original şi gingaş, Baudelaire s-a îmbătat la viaţa lui cu literatură (a scris poezii, cronici şi jurnale), cu opiu, cu alcooluri fine şi cu femei predilect cu forme generoase. Le-a şi cîntat, obsesiv, în poemele sale pilduitoare. În finalul vieţii, ar fi putut spune ca Tudor Arghezi: Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Prietenii nu prea a cultivat, fiindcă a fost, în fond, un singuratic, Lupul de stepă (H. Hesse) al Parisului.

La 18 ani, Dostoievski a avut un cutremur de conştiinţă: el a înţeles clar că, la hipersensibilitatea sa, la energia lui stihială, trebuie să evite categoric consumul de alcool. Dacă ar fi consumat, s-ar fi autocondamnat, s-ar fi pus pentru totdeauna pe drumul fără de întoarcere al mizeriei şi pierzaniei. Căci aceştia, extrasensibilii, dacă cad în patima suptului/sugativităţii, beau tot şi totul ce întîlnesc în cale, pînă şi uleiul din candelă!

Iar cu băuturica, cu vinul ştiţi cum e? Vinul e un fluid (după unii fiinţă) aflat la graniţa dintre virtute şi viciu, dintre glorie şi mizerie. Cînd sîngele sfînt al Domnului, cînd licoarea ce tulbură minţile. Tot ce e bun, fin, delicat se află constant pe muchie de cuţit. Gestionarea, administrarea, în fine, managamentul frumuseţii este o artă foarte mare, grea de tot. Numai paşii mici ai atenţiei, ai precauţiei şi ai cumsecădeniei zilnice te pot feri de pericole (uneori) mortale.

Totuşi, prin ce mijloace a putut suporta teroarea nemiloasă a timpului? Prin jocuri de noroc (citiţi, măcar, romanul său Jucătorul) şi prin femei. A avut multe capodopere anatomice prinse în insectarul său sentimental. Cu jocurile de noroc Fiodor Mihailovici a cheltuit enorm, a tocat averi întregi. Atît de scump a plătit pentru darul artistic ce i s-a dat! Nimeni să nu se amăgească la gîndul că va dura ce-şi doreşte mai mult decît tot ce a fost. Dintre toate aventurile trupului sau ale sufletului în afara familiei nici una nu rămîne nepedepsită!

Curvar de cursă lungă a fost şi Lev Nicolaevici Tolstoi, însă el, fiind mai mult moralist, a avut o atitudine hedonistă faţă de femei. Le consuma ca pe un pahar cu apă, deseori le brutaliza şi nu de puţine ori le alunga din pat cu cîte un picior zdravăn în fundişorul lor frumos, drag şi mîngîios. Dostoievski, din contră, a fost un amant tandru, recunoscător, trata femeia – rană veşnic deschisă – ca pe o cunună a inspiraţiei şi creaţiei divine. Aproape ca Lucian Blaga: Viori femeile sînt,/Lemn moale, lemn sfînt.

Fortăreţelor de dulceaţă cucerite, ambii creatori le dădeau bani, le satisfăceau capricii vestimentare şi de carieră, purtîndu-le de grijă, unora, viaţa întreagă. Datele realului îl descriu pe Dostoievski drept un bărbat în a cărui existenţă patima şi sexualitatea au jucat un rol important. Dar netrunchiat, fiindcă nu a frecventat lumea tîrfelor, ca, bunăoară, înNobel-iatul său emul literar din veacul XX Gabriei Garcia Marquez, “cel mai mare vrăjitor al Americii Latine” (Roa Bastos). Pînă la 50 de ani, autorul romanului Povestea tîrfelor mele triste ajunsese la 514 femei, el alegîndu-şi iubitele de o noapte la întîmplare. Potrivit propriilor mărturisiri, G. G. M. niciodată n-a cunoscut opreliştile pudorii. Cît viciu, atîta dramă, dar, prin compensaţie, şi cîtă proză de multe carate!

În bestseller-ul Monştri, apărut în 2013 la Editura Litera din Chişinău, Simon Sebag Montefiore scrie: “Lenin a fost politicianul marxist fanatic, nemilos şi înzestrat însă, în acelaşi timp, pragmatic, creator al experimentului sovietic, scăldat în sînge”.

Îi făcea plăcere să folosească teroarea, deşi era extrem de inteligent şi cultivat. A fost unul dintre titanii politici ai secolului XX. Avînd de mic copil o personalitate excepţională, a fost un bărbat genial, pe crengile arborelui său genealogic stînd cocoţaţi strămoşi evrei, suedezi şi tătari calmîci. Practic, rus prin adopţie.

Lenin a crescut într-o familie plină de dragoste, iar părinţii lui proveneau din rîndul nobilimii. Fiind iubitoare şi deşteaptă, mama lui cică i-ar fi spus cam aşa: Tu, la mintea ta, trebuie să te fereşti în viaţă de două lucruri – să nu joci şah (ca să nu se ţicnească!) şi să nu consumi alcool (ca să n-o sfîrşească în vreun şanţ ori sub roţile vreunui tramvai, cum a păţit-o, de alfel, tînărul de geniu Nicolae Labiş!).

Şi Volodea Ulianov, mînat în toate de o energie debordantă, a ascultat-o întocmai pe mama sa, fugind de teroarea timpului în scris şi într-o furibundă activitate care, din păcate, s-a dovedit a fi una catastrofal de… troţkistă: teroarea şi revoluţia permanentă. Lenin a avut o singură dragoste adevărată, pre nume Inessa Armand.

Cu cît omul este mai talentat, cu atît el este mai vulnerabil. Vulnerabilitatea, în sensul de легко ранимый, este preţul teribil pe care trebuie să-l plătească pentru înzestrarea ce i-a dat-o filantropic... Cine? Natura? Concursul de împrejurări favorabile? Divinitatea? Un răspuns clar la asemenea întrebări capitale, ziditoare de destin, scapă formulării ca nisipul printre degete. Iertată fie-mi îndrăzneala, însă aş fi înclinat să cred că, pînă la urmă, aici e vorba de genetică, de distilarea şi filtrarea cromozomică a lungi-prelungi şiruri de strămoşi.

Dar femeia, femeia înzestrată la superlativ – ca George Sand, Mary Shelley, Marina Ţvetaieva, Jodie Foster, Maica Teresa, Ecaterina a II-a, Iulia Hasdeu, Kira Muratova sau Anna Ahmatova – plăteşte şi ea? Da, plăteşte, încă şi mai greu decît bărbaţii.

Fiindcă, în primul rînd, condiţia ei (“Bărbatul a fost creat de Dumnezeu pentru Dumnezeu; femeia a fost creată de Dumnezeu pentru bărbat”) este cu mult mai ingrată, mai restrictivă decît cea a bărbatului. În cazul ei, cenzura socială se aplică şi funcţionează foarte drastic. Bunăoară, femeia, ca să-şi înnece amarul, nu poate petrece la crîşmă zile întregi, căci ar fi nevoită să treacă, în zbierătele mulţimii, pe sub furcile caudine ale ruşinii generale.

De regulă, ea evadează în spaţiul sacru al familiei, în gineceu, care presupune naşterea, creşterea şi educaţia copiilor. Şi se descurcă, pentru că femeia nu este nici superioară, nici inferioară bărbatului – ea este întregitoarea lui; pentru că în general ea este mai răbdătoare, mai puternică şi mai statornică decît bărbatul. Popular vorbind, este focul din vatră, la propriu şi la figurat.

După atîtea calde, urmează una rece. Pentru echilibru, pentru a nu ne lua nasul la purtare: totuşi, să nu uităm cuvintele Ecleziastului, care ne atenţionează că Mai amară decît moartea este femeia, fiindcă, probabil, Femeia îşi însuşeşte sufletul bărbatului (Proverbele), sufletul omului reprezentînd valoarea supremă absolută în Testamentul vechi şi în cel nou.

Bărbatul e, prin vocaţie, cuc (pune oul în “cuib”, în „Sfîntul Graal”, şi-a plecat pe văi cîntînd!), vînător analitic veşnic fără destui biştari în evazaţii săi iţari. Un fel de Groznîi Bublik specializat îngust în escaladarea muntelui Venus. Bărbatul mai este şi un aprig colonizator, care cere pentru sine dreptul natural inalienabil asupra pămînturilor aflate şi cucerite: trupul muierii.

Tierra! a urlat marinarul Rodrigo de Triana, la 12 octombrie 1492, şi a semnalat uscatul, iar navigatorii spanioli au debarcat pe micuţa insulă căreia amiralul Cristofor Columb avea să-i deie numele de San Salvador. Pămînt, dulce pămînt, lemn moale, lemn sfînt! strigă ca un apucat bărbatul care coboară viforos din munţii reci ai aşteptării, ai pîndei sale însingurate pentru ceasul exploziei seminale atoatecreatoare. Solaritatea masculină trebuie să străbată mereu bezna feminină! Un proverb românesc, cules de acelaşi Lucian Blaga, spune tranşant: De n-ar fi flăcăi pi lumi, ai vide feti nebuni. Nu e tot Freud aici? Ah, libidoul chiar şi în pietre geme...

Acum vreo şase ani am scris într-o carte: Nimic mai frumos pe pămînt decît starea de trezie. Dacă aş fi întrebat acum, în contextul celor discuate aici, aş răspunde suavisim cam aşa: Nu beat, ci întotdeauna îndrăgostit trebuie să fii! Să-ţi placă: răsăritul soarelui, gînguritul unui copil, Proprietarul de poduri dinescul Mircea ce-ţi bate cu degete albe la geam, femeia de alături dobîndită prin cununie creştinească, profesia pe care ai îmbrăţişat-o, viaţa în general.

Numai omului cu zîmbetul pe buze îi reuşesc toate în viaţă. Dacă Legea este criteriul separării omului de animal, zîmbetul este cavaler de onoare în suita plăcerii (A. Pleşu). Orice activitate neînsoţită de bucurie sfîrşeşte în uscăciune, chin şi chiar boală. Umorul, detaşarea, ironia şi, mai ales, autoironia te înrudesc cu zeii.

În cartea Fie pîinea cît de rea bunul nostru profesor universitar, regretatul critic literar Gheorghe Mazilu, scrie că Munca este o condiţie fără de care omul nu are nicio noimă. Eu cred că toată povestea cu sensul vieţii este aici: te-ai născut ca să munceşti. Eficient, cu cap, cu maximum de randament, căci numai în acest mod se adună bogăţia ţării. Noi muncim mult fiindcă efortul nostru fizic este lipsit de eficienţă. De aici derivă, probabil, (şi) mult cîntata noastră “hărnicie”.

Sînt dator cu un Post-scriptum: Montefiore arată în volumul citat că avem şi noi nişte nemurele din tagma monştrilor de notorietate internaţională: Nicolae şi Elena Ceauşescu (“cuplul nemilos suprem”, cu „pofta lor sîngeroasă de putere”) şi adoratul şi azi, domnitorul Munteniei Vlad Ţepeş, despre care cartea dzice negru pe alb: „Un psihopat sadic şi ucigaş în masă”. Iar noi umblăm de veacuri cu mortu-n braţă şi-l dăm drept erou naţional şi apostol al dreptăţii. Pă dreacu’: a fost un... drac şi jumătate!

D. M.