Autor: Valentin NAUMESCU

• În primul rînd, Republica Moldova nu ar fi trebuit să existe. Este în mod evident un stat artificial, apărut pe ruinele Uniunii Sovietice, fără identitate şi fără coeziune societală, fără proiect strategic şi fără resursele proprii necesare unui sistem de guvernare autonomă la nivel european, cel mai sărac şi mai înapoiat stat de pe continent, care se depopulează văzînd cu ochii, creat pentru a rămîne asistat, dinspre Est sau dinspre Vest, pe toată durata existenţei lui;
• După obţinerea independenţei în august 1991, au eşuat practic toate cele trei opţiuni de supravieţuire ale statului moldovean. Pe diferite intervale şi guvernări, nu au funcţionat nici opţiunea pro-rusă, nici opţiunea neutră, nici opţiunea pro-europeană. Ce opţiune le-a mai rămas aşadar la dispoziţie moldovenilor de peste Prut?;
• România, căreia i-a aparţinut pînă în iunie 1940 Basarabia şi a cărei limbă o are astăzi statul moldovean, este aşteptată în mod firesc de Uniunea Europeană şi Statele Unite să facă mai mult, să se pronunţe mai clar şi joace un rol mai activ în identificarea unei soluţii sustenabile, de perspectivă, pentru teritoriul şi populaţia de peste Prut, nu să se limiteze la clişee şi gesturi de convenienţă sau la atitudini populiste menite să atragă un pumn de voturi în campaniile electorale;
• Actuala formulă politică autointitulată „pro-europeană” a pierdut, în opinia mea, partida. Formaţiunile de guvernămînt din ultimii cinci ani (PLD, PD, PL) sînt decredibilizate. Se dezintegrează şi vechiul Partid al Comuniştilor lui Voronin, iar pe ambele flancuri ale politicii apar partide noi, mai proaspete ca imagine şi mai energice ca expresie, pro-europene sau pro-ruse. Viitorul este al lor şi al luptei dintre ele;
• Banii europeni nu vor veni sau vor fi foarte puţini. Uniunea Europeană s-a lămurit cu Republica Moldova şi oricum are alte probleme în prezent, infinit mai presante. Anticipez, în schimb, un anunţ spectaculos de ajutor financiar din partea Moscovei(s-ar putea să fie doar anunţul, fără o concretizare ulterioară, aşa cum a fost şi în Grecia sau Cipru acum cîţiva ani), în tradiţia loviturilor politice anti-occidentale ale lui Putin, care să pună Uniunea Europeană în faţa eşecului penibil al unui stat asociat;
• Criza se va agrava oricum şi va atinge la începutul primăverii un vîrf de nemulţumire a populaţiei şi de agresivitate a străzii, care va duce cel mai probabil la demisia guvernului Filip, mai devreme sau mai tîziu (în opinia mea, nu va rezista pînă în noiembrie 2018, pentru alegeri la termen);
• A apărut deja riscul unei „revoluţii” anti-guvernare la Chişinău şi în alte oraşe ale republicii (manipulate sau sincere, sau şi una, şi alta), cu efect devastator pe plan intern. Greu de crezut că actuala majoritate improvizată, care atîrnă de un grup de comunişti deturnaţi „prin metode specifice” de magnatul Plahotniuc, va rezista presiunii în creştere a străzii şi va mai impune alte guverne fără alegeri, dacă Pavel Filip cedează;
• Destul de dificilă se va dovedi, în martie, şi alegerea unui nou preşedinte al Republicii Moldova, cu 61 de mandate (la învestirea guvernului Filip au fost 57), de fiecare dată în trecut apărînd crize politice prelungite;
• Pe de altă parte, ştim că alegerile anticipate ar fi un coşmar pentru Republica Moldova. N-ar fi nicio soluţie. Fragmentarea spectrului politic se va accentua. Ar intra în Parlament 7-8 partide, cel mai mare fiind acum abia la 16-17% din intenţia de vot (socialiştii lui Dodon) iar formarea guvernului şi funcţionarea majorităţii ar deveni un chin pentru toată lumea;
• Sondajele (unele credibile) arată la unison că majoritatea zdrobitoare a moldovenilor sînt nemulţumiţi de corupţia, dezbinarea şi/sau ineficienţa politică a liderilor celor trei partide pro-europene consacrate: PLD, PD şi PL, de „direcţia” Republicii Moldova înţeleasă ca tendinţă de evoluţie a situaţiei interne. Nu putem să ne facem, aici în România şi în Uniunea Europeană, că nu vedem că oamenii nu-i mai vor la putere şi că „povestea” lor pro-europeană nu mai are trecere, oricît ne-am teme de venirea detestabililor pro-ruşi la guvernare;
• Îmi pare rău s-o spun, nu sînt soluţii pe termen scurt şi mediu pentru Republica Moldova. Statul de peste Prut va trece printr-o criză de funcţionare gravisimă, fiind la limita colapsului economic şi politic. E posibil să asistăm curînd la instalarea haosului;
• Dacă vom da în cele din urmă împrumutul de 150 de milioane de Euro guvernului de la Chişinău (probabil că o vom face, printr-un gest formalist de susţinere, pe fond emoţional) să fim totuşi conştienţi că vor fi bani pierduţi (niciodată returnaţi, mai vorbim peste cinci ani), risipiţi în vîntul ineficienţei şi corupţiei aparatului funcţionăresc al „fraţilor” moldoveni. Dar cîteodată în istorie mai eşti pregătit şi pentru mici pierderi financiare, în ecuaţii strategice mai ample, dacă ştii să dai valoare şi greutate acestor gesturi. Dar ştim?;
• Dincolo de Acordul de Împrumut, România şi Occidentul vor trebui să fie pregătite să furnizeze ajutor masiv, economic şi umanitar (hrană, energie electrică şi combustibil, medicamente şi poate chiar servicii medicale, mărfuri de bază etc.) direct populaţiei afectate, evitînd mecanismele ipocrite şi corupte ale administraţiei de peste Prut (avem experienţe dezamăgitoare în trecut), în condiţiile confirmării perspectivei de stat eşuat.

***

Să ieşim odată din formalism, clişee şi wishful thinking în relaţia cu Republica Moldova:majoritatea moldovenilor nu-şi mai doresc actuala formulă politică a „opţiunii pro-europene” (trebuie să folosim ghilimelele, căci nu e nimic european în dezastrul administraţiei corupte şi a vieţii umile a oamenilor de rînd de acolo), în caz că şi-au dorit-o cu adevărat la alegerile din 30 noiembrie 2014. E de discutat, de exemplu, ce s-ar fi întîmplat cu majoritatea parlamentară dacă Partidul Patria al lui Renato Usatîi, aşa sponsorizat de Rusia cum a fost şi grotesc ca discurs (după gusturile noastre), nu ar fi fost eliminat din competiţie în ultima zi de campanie, rămînînd însă pe buletinele de vot, ceea ce a dus la anularea a zeci de mii de voturi date acestui partid. Dar asta e deja istorie.

România are de gestionat în prezent o enormă dilemă politică, morală şi strategică în raport cu agravarea crizei din Republica Moldova. Aceea de a susţine ceea ce nu poate fi susţinut, adică una din cele două alternative proaste aflate pe masă: o guvernare coruptă, submediocră, care nu mai are susţinerea oamenilor, sau alegeri anticipate, cu riscul pierderii majorităţii parlamentare pro-europene. Din acest motiv spuneam anterior că pentru Republica Moldova nu mai există soluţii reale, ci doar lozinci şi sloganuri, de o parte şi de cealaltă. S-a intrat într-un cerc vicios din care nu se mai poate ieşi fără o ruptură dramatică de trecutul recent şi de clasa politică puternic erodată. Chiar dacă asta va însemna un cutremur al statului şi societăţii moldovene, învăţate pînă acum cu duplicitatea, compromisul, şmecheriile şi mica înţelegere.

Pentru moment, mi-au plăcut poziţionările sobre, pozitive pe fond dar lipsite de efuziune şi de accente populiste ieftine ale preşedintelui şi prim-ministrului României, cu ocazia vizitei noului premier moldovean la Bucureşti. Pe termen scurt, România a formulat bine. Ajutăm, dar condiţionat de rezultate, de măsuri legislativ-administrative şi performanţe concrete ale guvernării. Corect în principiu, greu însă de dus mai departe dacă nu apar rezultatele de care tot vorbim iar protestele oamenilor vor continua în săptămînile şi lunile următoare, pe străzile de la Chişinău. Ce vom face atunci? Mai finanţăm un guvern impopular sau nu? Nu cumva, ca imagine, ne facem mai mult mai rău decît bine, iar lor le prelungim iluzia de stat suveran şi funcţional?

Va trebui să fim pregătiţi şi pentru soluţii extraordinare, potrivite pentru crize extraordinare. Republica Moldova se prăbuşeşte, cu sau fără cei 150 de milioane de Euro de la Bucureşti. Se pare că nu vor mai putea plăti salariile patru luni, o spune chiar noul premier. N-o fi chiar aşa, dar şi două luni de faliment guvernamental de-ar fi, acum în plină iarnă, ar fi un dezastru. Ştim, din experienţa politică recentă a României, că un bulgăre al protestelor, odată rostogolit la vale, nu se mai opreşte pînă nu sfărîmă puterea.

Pe noi nu guvernul de la Chişinău şi clasa lor politică ultracoruptă şi ipocrită ne interesează în mod esenţial, ci soarta oamenilor. Probabil va trebui, cît de curînd, să furnizăm direct ajutoare oamenilor necăjiţi de peste Prut, marcate cu însemnele României (Uniunii Europene) sau, oricum, în forme explicite. Sper să fim lăsaţi să intrăm, să o facem organizat, eventual în colaborare cu guvernul local sau cu asociaţii de tineret credibile, dar să o facem noi. Ar fi mult mai util decît orice împrumut dat unor guverne captive, falite şi corupte, controlate de personaje dubioase din penumbra vieţii publice. Hrană, mărfuri de bază, medicamente, combustibil sau energie electrică, ce va mai fi nevoie dacă lucrurile se complică. Chiar cred că se va ajunge curînd la această necesitate. Să vedem însă capacitatea noastră administrativă şi de mobilizare în acest sens.

Soluţii politice miraculoase pe plan local nu întrevăd. Guvernul lui Pavel Filip (pînă zilele trecute anodinul ministru al Tehnologiei Informaţiei), născut peste noapte dintr-o improvizaţie destul de bizară şi din frica ultimativă a parlamentarilor de alegeri anticipate, are puţine resurse de autoritate pentru a schimba fundamental lucrurile în Republica Moldova. Reformele vor fi probabil slabe, la fel ca ale ultimelor trei guverne zise „pro-europene”. Nu vor ataca miezul problemelor (combaterea corupţiei sistemice, reforma justiţiei şi administraţiei publice), se vede deja că singura lor prioritate este cum să facă rost mai repede de bani. Acelaşi obicei de douăzeci de ani al guvernelor de la Chişinău. Parcă-l văd pe Tarlev cerînd curent electric la Bucureşti, în pragul iernii, acum vreo zece ani. Aluatul politic e acelaşi, iar dacă pînă mai ieri cuptorul scotea o pîine uscată şi fadă, din aceleaşi ingrediente şi cu aceeaşi reţetă nu poate ieşi mîine un cozonac pufos. Nu premierii în sine ar fi de vină, să zicem, ca persoane (de fapt, ei nici nu prea au mai contat în ultimul an, fiind personaje politice de rangul doi sau trei în partide) ci coca alterată din care se plămădeşte politica de peste Prut. Vor trece ani şi se va schimba o generaţie pentru a vedea altceva la lucru. Dar criza aduce, ca întotdeauna, şi oportunităţi.

„Momentele astrale”, cu potenţial de a schimba cursul istoriei, sînt puţine. Pe cel din 1991 l-am ratat, din comoditate şi din teama de a gîndi curajos. S-ar putea să vină curînd o altă oportunitate majoră. Procentul celor care vor Unirea peste Prut a urcat la 21%. Nu e mult, dar nici nesemnificativ. Discuţia cu Rusia, despre Ucraina, Moldova şi întreg Estul Europei, la un moment dat va avea loc, după rezolvarea conflictului din Siria şi ridicarea sancţiunilor impuse Moscovei, şi va fi purtată de Statele Unite şi puterile vest-europene.

Uniunea Europeană şi Statele Unite se uită deja la noi, să vadă dacă sîntem în stare să ne comportăm ca o mare naţiune, avînd susţinerea Occidentului în spate. În forma actuală, Republica Moldova încurcă lucrurile în Europa, este o problemă pentru toată lumea şi pentru ea însăşi. Nimeni nu vrea un stat eşuat în proximitate. Nu ştiu dacă sîntem sau nu pregătiţi, ca stat şi ca societate, să acţionăm pentru a salva ceva sau pe cineva, sau dacă am aşteptat la rîndul nostru doar să vină alţii să ne salveze pe noi. Dar ştiu că o naţiune puternică trebuie să fie capabilă de gesturi puternice, atunci cînd istoria (re)devine favorabilă şi deschide ferestre neaşteptate.

Preluat de pe Contributors.ro