Oare cînd i se va permite acestei Țări să-și hotărască singură destinul?

Începînd cu anii 1991-1992 și pînă în zilele de astăzi, absolut toți politicienii moldoveni ”racolați” în proiectul utopic de alipire a Republicii Moldova la România vorbesc despre ”armata rusească de ocupație” din Transnistria. Nici unul dintre ei, însă, nu-și permite să vorbească despre ”armata de ocupație românească”, care e frustrată de faptul că ”nu a înfipt un tricolor românesc” în tot teritoriul Statului Republica Moldova, a cărui independență România a fost prima Țară care i-a recunoscut-o.

Păi de la ce s-a iscat tragicul război de pe Nistru? Rușii i-au lăsat pe moldoveni să se reidentifice într-o nouă Țară independentă și suverană. România, oficial, a recunoscut că există o Țară numită Republica Moldova, numai că, instantaneu, securiștii români ai vechiului regim comunist au lansat sloganul ”Basarabia, pământ românesc”. Au declanșat acest proiect prin intermediul politicienilor de la București și prin cel al politicienilor de la Chișinău, care au fost racolați prin ademenitoare subvenții bănești. Constatăm, așadar, că rușii i-au lăsat pe moldoveni să-și reconfigureze noua lor identitate statală, însă românii despre care vorbim au trimis imediat Chișinăului un inel de logodnă fără nici un contract prenupțial. Au procedat de așa natură încît trebuia să se înțeleagă că România este un prinț ori un rege, iar Republica Moldova o slujnică rămasă fără muncă, adică o mireasă amărîtă luată din milă.

Ca să mă fac mai bine înțeles, voi explica astfel: În 1991, moldovenii erau aidoma unei tinere divorțate din pricină că soțul era prea absorbit cu serviciul lui. Cînd nici măcar nu se uscase cerneala de pe certificatul de divorț, se pomenește la ușă cu un vecin care o cere în căsătorie. Ca orice femeie căsătorită, firește că a dobîndit suficientă înțelepciune și, se înțelege, cunoaștere. Ea a priceput, de la început, că vecinul care o cere în căsătorie atît de rapid și nepoliticos, este un pervers pe care l-a surprins de mai multe ori cînd se uita pe gaura cheii atunci cînd avea intimități cu fostul soț. Cum să ai încredere într-un astfel de om?

Ca mai toate femeile trecute printr-o căsnicie, și cea la care ne referim are amintirile ei dezamăgitoare din prima căsătorie, dar, inevitabil, memoria ei păstrează, prioritar, satisfacțiile și împlinirile căsniciei căreia i-a pus capăt, dar mai cu seamă identitatea comună indestructibilă pe care și-a făurit-o cu cel care a fost prima dată la Altar. Chestiile aste nu se uită niciodată, indiferent de identitățile viitorilor pretendenți. Acestei femei nimeni nu-i poate schimba vreodată identitatea, nici prin viol și nici prin aruncarea ei în sclavie! Poate doar cu sondajele. Că, iată, cică muierii rămasă vădană i s-o ridicat din nou temperatura cracilor unioniști la 37 de procente!

Mihai CONŢIU