Un procuror strigînd la cer

Înapoi, în epoca lui Brejnev…

Autor: Nicolae ROȘCA

Observ de ceva timp că viața noastră de azi a început să semene cu cea din anii ’90 a secolului trecut. Aceeași lume nemulțumită, aceleași prețuri uriașe, același haos sus și jos… În ăstimp, televiziunile, toate cîte le avem, ne delectează cu unele și aceleași subiecte, toate lipsite de importanță, și nu e nicio nevoie să treci, la ora fixă, de la un canal la altul, pentru că oricum îți este servit același set de noutăți - și pe ”Canal – 1”, și pe ”Canal – 2”, și pe ”Canal – 3”… Pe toate canalele, într-un cuvînt...

E adevărat, nu ni se mai spune în termenii anilor de tristă amintire că ”tovarășul prim-secretar a efectuat o vizită la ferma cutare…” sau că ”partidul este farul care ne luminează calea…” Dar lumea aude, vede și înțelege cam aceleași lucruri. Că ”tovarășul prim-secretar a efectuat o vizită…”, că ”biroul politic a luat atitudine…” că ”partidul e far…” Mai ales partidul, dao-ar pustia în el, este ridicat în slăvi de ți se face acru pe suflet cînd îi auzi numele…

Nici n-ar fi fost corect să ne așteptăm la altceva. Fiindcă în spatele televiziunilor de azi stă un tovarăș brejnev al zilelor noastre. Pe care societatea îl blamează și se întreabă agitată ca și atunci: ”Cînd dracu’ scăpăm de tovarăș și de partidul lui?”

Din păcate, brejnevii nu pleacă de bună voie. Dacă nu sînt aruncați, nu pleacă. Întrebarea e - cine ar putea să-i arunce? Fiindcă - și aici îmi exprim speranța că nu se va supăra nimeni dacă am să spun și eu ce spun alții - societatea noastră seamănă mult cu o turmă de antilope, pe care o vedem zilnic pe aceleași canale; ceva între trei și patru milioane de antilope păscînd fără grijă prin savana verde pînă în momentul în care vine Leul… sau Lupu… sau Ghimpu.... Sau, mă rog, orice alt animal care se alimentează cu carne de antilopă proastă… Ei, atunci să vedeți dumneavoastră revoltă printre antilope! Toate cîte sînt, trei sau patru milioane, își ciulesc urechile, își întind gîturile grațioase cît pot de mult, unele chiar încep să bată din copite, iar altele încearcă să scoată și niște sunete. Protestează, cum ar veni. Își exprimă supărarea. Cum se poate, ziua în amiază mare sînt asasinate suratele noastre!...

Numai că domnului Leu… domnului Lupu… domnului Ghimpu și celorlalte animale politice le e cam într-un cot de protestele antilopelor. Ele sînt flămînde, iar antilopa este hrana lor. Ce atîta supărare și nedumerire! Dacă n-au vrut să fie devorate, trebuia să se fi născut și ele cu apucături de-ale lui Lupu, Ursu, Ghimpu… Atunci ar fi devorat ele pe alții, și nu alții pe dînsele!

Exact asta ne spun, deși cu alte cuvinte, în aparițiile lor la canale. Eu, cînd îl văd pe Ghimpu, nici nu-l las să deschidă gura. Pentru că toate mesajele lui se rezumă la una: ”Lăsați protestele, domnilor pensionari, și achitați-vă facturile!”

Ce să mai zicem: am crezut cu toții că am scăpat de o belea, dar am dat peste un bou și o belea! Adică, atunci cînd ne-am imaginat că am scăpat de Brejnevul acela de care ne era scîrbă și am ales altceva… pe altcineva… de fapt, am ales alți brejnevi – doar că mai sîngeroși și mai feroce. Nu vă mai stric inimile amintindu-vă cîte crime au făcut aceste animale natale și bolnave care se comportă așa, de parcă țara asta ar fi savana lor…

Dar așa nu se mai poate!

Sigur că nu se mai poate așa! Lucrul acesta încep să-l înțeleagă și animalele din jurul turmei de antilope. Societatea fierbe, organizează proteste, doarme prin piețe, iar cînd i se pare ei că se trezește, se întrunește în platforme politice. Trebuie să vă recunosc cu tristețe că eu unul nu cred în platformele astea – fie că se numesc ”DA”, fie că se numesc ”NU”. Îmi pare rău pentru doi pămînteni ai mei, frații Năstase, care îmi erau dragi. Cred că s-au băgat într-o mlaștină. Iar dintr-o mlaștină ori nu se iese deloc, ori, dacă se iese, se iese murdar de sus pînă jos… Viața ne va demonstra cine are dreptate, însă azi se poate spune că, așa cum se prezintă platforma lor, ea e tocmai potrivită ca să-l mențină la putere pe dușmanul lor de moarte, V. Plahotniuc, și pe animalele lui de campanii politice. Fiindcă după una ca doamna sau domnișoara Grigoriu, în calitatea ei de lider politic; după unul ca Josan sau altul ca Dolganiuc… eu unul n-aș merge nici mort. Desigur, nici după celelalte chipuri nu mi-aș rupe gîtul, dar primii din listă cred că sînt oule împuțite din acest cuibușor politic…

În fine, o platformă în plus, una în minus - tot nu se va schimba nimic atîta timp, cît Moldova va fi o savana, iar pe întinderile ei va pășuna fără grijă cîrdul de antilope, adică națiunea. Unde vi se pare că ar trebui să hălăduiască animalele politice și de pradă, Lupu, Ghimpu și celelalte? Tot pe lîngă noi, firește!

Pe acest fundal monoton, mult mai spectaculos mi s-a părut zvîcnetul procurorului Ion Diacov.

Mulți s-au întrebat: ce-o fi dat peste domnul procuror municipal că s-a apucat, în preajma ieșirii la pensie, să tragă în dreapta și în stînga? Îl cunosc bine și trebuie să recunosc că la început eram și eu mirat: ce e cu Ion Diacov? Mai înainte, nu l-am văzut nici o singură dată încruntat sau să ridice glasul la cineva. A, că a strigat o dată la Mătăsaru? Păi, cum să vă zic, la personajul acela e greu să nu te oțărăști… În rest, om chibzuit și procuror la locul lui.

Cînd acolo – tună și scapără. Și, așa cum era firesc să se întîmple, au apărut imediat comentatori care i-au pus în cîrcă toate metehnele și păcatele lumii. Unii l-au învinuit de înaltă trădare, pentru că a vorbit deschis despre marile hoții care se întîmplă în interiorul Sistemului. Alții au sugerat că recurge la niște manevre sofisticate ca să mai rămînă în Procuratură, și nu într-o funcție oarecare, ci exclusiv în cea de Procuror General. Sigur, i s-a imputat și păcatul că ar fi vrut să preia una din cele cîteva platforme politice, fără stăpîn la acea vreme. Și tot așa şi mai departe.

Însă nimic nu este adevărat. Putem developa încă o dată filmul evenimentelor ca să ne convingem că nimic din ce i s-a atribuit nu e adevărat. Ei, o fi zis la o supărare că actualul Procuror General nu e la locul său. Dar oare asta este o taină de stat? Este cineva în țara asta care crede invers - că domnul Gurin e omul potrivit la locul potrivit? Vă asigur că nici stăpînul lui nu crede așa. Dar îl ține, pentru că mai are de făcut cîteva lucruri, pe care un procuror cu obraz nu le-ar face…   

Și ce ne-a mai spus pensionarul Diacov? Că societatea se droghează, iar drogurile fac obiectul businessului controlat de aceiași lideri politici care țin în frîu și Procuratura Generală, și pe cea municipală? Păi, oare noi n-am știut atîta lucru? Ehe, cîte știe un om simplu!

Despre ce ne-a mai vorbit omul cu epoleți de general, pe care ar putea să-i piardă pînă la sfîrșitul acestei săptămîni? Că se ia și se dă mită? Că mita este motorul care învîrte societatea noastră? Păi – iar vă întreb - oare nu am știut și noi că din acest motiv sîntem amețiți de un sfert de secol, că ne învîrte acest mecanism drăcesc, pe care îl dirijează tot domniile lor – mîndrele animale politice, pe care le-am votat cu mîna noastră?

La drept vorbind, domnul ex-procuror n-a spus nimic - nici nou, nici vechi. Ineditul stă în însuși faptul că a organizat cele cîteva conferințe cu ziariștii, și nu știu ce e mai mult în asta – calcul rațional sau disperare. Eu cred că gestul lui a însemnat strigătul la cer al unui procuror disperat. Nici asta nu e puțin, să fim de acord. Dar dacă un procuror ajunge să strige la cer, înseamnă că lucrurile sînt putrede de tot într-o anumită savană. Cei proști pot să rîdă mult și bine dacă își închipuie că antilopele nu se pot apăra de animalele de pradă… Ehe, ce mamă de război am văzut eu – apropo, tot pe unul din canale! – între antilope și lei-lupi-ghimpi, pe de o parte, și crocodili autentici, pe de alta. Însă și situația era specială: antilopele trebuiau să ajungă cu orice preț la un rîu. Altfel, ar fi murit de sete. Rîul era plin cu crocodili, iar pe maluri le așteptau animalele de pradă…

Și antilopele au ales să se lupte. A urmat un mare măcel, fiind striviți și lei, și crocodili, și celelalte fiare care au ajuns sub copitele antilopelor. Ele au trecut rîul și, după ce au băut apă pe săturate, s-au dus pașnice mai departe, fiindcă savana lor nu are margini… Mulți zic că starea de spirit a societății noastre, la ora actuală, este asemănătoare cu cea în care au fost puse antilopele, în pilda de mai sus. Iar faptul că procurorul municipal a strigat… Strigătul întotdeauna este ceva exclusiv.

…M-am dus într-o seară la dînsul acasă – la ex-procuror. M-am gîndit că are ceva dacă s-a apucat să strige la cer. Ca unul care îl cunosc de mulți ani, zic, hai să-l susțin cu ce pot. Era și ziua Sfîntului Niculae, pe stil nou. Zic, am să-i spun te miri ce poveste și poate că-i trece.

Dar nu i-am spus nimic. Ce mai faci? Cum o duci? Ce-ți fac nepoții – astea au fost cam toate întrebările pe care i le-am pus. ”Mulțumesc. Bine”, mi-a răspuns el la fiecare. M-a ținut la poartă, de parcă îi sînt străin, și doar cînd am zis că plec, m-a chemat în curte. ”Hai să-mi vezi vița-de-vie”, m-a îmbiat el, înviorîndu-se vizibil. Mai înainte fusesem de două ori la dînsul și de fiecare dată mi-a arătat vița-de-vie. Și roșiile. Și ardeii. Și ce mai avea în mica lui grădină, pe care și-a făcut-o cu mîinile sale, săpînd în niște maluri de piatră pe care le-a moștenit de la fostul proprietar al casei… Odată mi-am permis să glumesc piperat pe seama patimii lui de agricultor domestic. Zic, ca și gospodar, ești mai bun decît ce ești acolo…la procuratură… S-a supărat. Dar i-a trecut repede.

- E șasla, îmi arăta la un butuc de viță, de parcă eu nu vedeam și fără dînsul că e șasla. Am sădit-o în anul….

Nu mă interesa în ce an a sădit-o. Nu mă interesa nici dacă era șasla. Îi urmăream mișcările, îi căutam privirile ca să-mi răspund la întrebarea ce mă adusese la omul ăsta care, din procuror municipal și general în justiție, peste noapte devenise om simplu – tată, bunic, grădinar: ce l-a făcut să strige la cer?       

Dar cum ar fi putut să nu strige - el, care a lucrat toată viața într-un domeniu despre care întreaga societate știe că e corupt de sus pînă jos, iar acum, la plecare, tot corupt îl lasă? Cum ar fi putut să tacă - el, care a condus acest domeniu, și-a dorit să-l schimbe, iar la capătul carierei constată că totul a fost în van?

Oare cum e bine să se comporte un om, care, în calitatea sa de procuror municipal, se pomenește cu un prim-adjunct adus în această funcție prin metode frauduloase, care adjunct nici nu ascunde că este Omul Cuiva și că va executa doar dispozițiile aceluia? Se știe că Ion Diacov a alergat după adjunctul acesta cu penița înmuiată în cerneală gata să-i semneze ordinul de demitere din funcție și chiar din Procuratură… Acum pleacă el, iar Omul Cuiva rămîne. Cine e învingătorul? Cine e învinsul?

Da, ex-procurorul municipal nu ne-a divulgat nimic nou și surprinzător, însă el știe din ce lume pleacă, știe ce lasă în urmă. Probabil, toate acestea puse unele lîngă altele, apoi și înțelegerea faptului că deocamdată nu poate schimba nimic, i-a provocat acea ieșire oarecum neobișnuită pentru noi. Însă nu știu de ce am impresia că exemplul lui va fi urmat și de alții – că din Procuratură, că de la Interne, că de la SIS, că de la CNA… Mulți își dau seama că locul lor nu este printre animalele de pradă, ci alături de părinți, frați, copii, rude…

Ion Diacov a făcut această alegere și prin gestul său a devenit un exemplu demn de urmat.

Struguri de la lup…

La despărțire mi-a dat cîțiva struguri de șasla. I-am mulțumit și i-am spus:

- Așa e viața… Cînd plecăm, mulți strigăm la cer. Probabil, pentru că nu reușim să le facem pe toate. Poate că ne-am făcut planuri prea mari… iar viața acceptă doar planurile mici…

- Lasă! a dat el din mînă.

Plecam cu conștiința că dacă voi mai reveni la omul ăsta, voi găsi în curtea lui pe altcineva. Un gospodar excelent, un îndrăgostit de vița-de vie, mai ales se soiul șasla, dar și de tomatele tradiționale moldovenești, care se fac cît gutuia de mari. Un bunic grijuliu, care nu uită niciodată cîți nepoți are și cîți ani are fiecare nepot. Într-un cuvînt, voi descoperi un om normal, care merge o dată pe lună la oficiul poștal să-și ridice pensia, dar mai ales să achite facturile. Iar cînd reintră în curte, își culege cu brațele desfăcute, ca pe niște mingi de rugby, pe toți nepoțeii săi, și doar atunci înțelege că viața noastră are un cusur esențial – e prea scurtă ca să putem realiza tot ce ne propunem…

La prima cotitură de după poarta ex-procurorului mi-au sărit în față cîțiva copii care au pus mai mult preț pe mingea de fotbal decît pe viețile lor. Am ieșit din mașină și i-am strigat:

- Veniți să vă dau niște struguri… de la lup!

- Struguri? s-au mirat ei. De la lup?

- Da, zic. De la lup. De ce vă mirați?

S-au făcut roată în jurul meu și am început să le împart din șaslaua procurorului.

- Dar… a deschis unul gura… lupul unde e?

Am privit îndărăt și l-am văzut pe Diacov stînd în aceeași poziție în care îl găsisem cînd am venit la dînsul – cu mîinile în buzunare și cu ochii înfipți în bezna de deasupra lumii.

- E acolo, am arătat spre stăpînul strugurilor de șasla. E acolo…

Copiii m-au privit mirați și, desigur, nu m-au crezut. Însă o clipă mai tîrziu, cînd aerul a fost zguduit de un urlet grozav, s-au lipit de mine și au murmurat:

- Chiar așa! E lupul… Și urlă…