Anton Bacalbaşa: Moş Teacă. Epizootia

Acum vreo cîţiva ani, compania lui Moş Teacă a fost detaşată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite. Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puţină disciplină din partea ofiţerilor şi viaţa e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atîtea cheltuieli! Prin urmare, Moş Teacă se puse de dimineaţă în fruntea companiei şi porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar şi prin păduri şi n-a lăsat deloc pe soldaţi să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să ştie de unde poat' să iasă un supirior”. Numai din cînd în cînd oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” şi înghiţea cîte o duşcă de rachiu. Cînd ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea şi ţinu companiei un discurs foarte interesant şi foarte solemn:

— Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi! Comănduirea pieţii a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm ţara împotriva vrăşmaşului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă şi să arată mai cu samă la dobitoace.

— Trăiţi, don căpitan, întrebă furierul, da' pă ce o cunoaştem noi care-i aia?

— Nu vorbi, răcane! S-o cunoşti, că de-aia eşti soldat! Dacă n-oi cunoaşte eu pă vrăşmaş, atunci pă cin' să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiţi în gheretă, leat, că aveţi a face cu mine: vine epizotia şi ne omoară pă toţi. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc şi mort la pluton de pedeapsă!

— Trăiţi, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete...

— Ei, şi?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliţie pentru călcare dă orden! Las, că ţi-arăt eu! Pă urmă, să ştiţi: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie şi fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o ştie? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăţi tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci cînd îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Opreşte-mă cum ţi-am spus eu.

— Şi Moş Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc.

— Aşa te-am învăţat eu, mă?! Las, că-ţi arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, opreşte-mă tu!

Şi Moş Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mînă şi-ncepe a striga:

— Cine eee? Cine eee? Cin'?!

— Vită! răspunde Moş Teacă.

— Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă?

— Bolnavă.

— Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaşte o vită bolnavă!

— Prea bine! zice Moş Teacă încîntat. Aşa să faceţi, că eu am să vă-ncerc. Ori de cîte ori m-îţi vedea venind la voi, să mă-ntrebaţi: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie şi gheneralu, nu-l laşi să treacă pînă nu ţi-o spune ce fel de vită este!

— Trăiţi, don căpitan, da' dac-o fi o vită sănătoasă?

— Atunci îi dai drumu.

— După ce o cunosc?

— Pă ce?! Dobitocule, nu ţi-am spus?! O cunoşti pă aia că ştie sicretu, parola şi răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar şti? Şi Moş Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată şi îi atrage atenţia că epizootia are obicei de se furişează printre santinele mai ales noaptea, cînd n-o vede nimeni, şi că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse:

— N-aţi văzutără că aşa cere şi birjarilor la Bucureşti?