Poporul moldovenesc – un popor divizat pe nedrept

Dreptul istoric al moldovenilor la reunificare în cadrul unei singure statalități este o cerință a istoriei și cheia spre soluționarea tuturor problemelor politice, economice și militare din regiunea Dunării și a Carpaților.

Problema popoarelor divizate a apărut pe agenda internațională din acele vremuri, cînd în urma Primului război mondial statele învingătoare ale Antantei au recunoscut ”dreptul popoarelor la autodeterminare”. Încă bătrînul Hegel, cu perspicacitatea unui geniu, a observat că șansele de a se păstra pe sine în furtuna evenimentelor istorice le au doar acele popoare, care au o tendință pronunțată spre statalitate. Statul, ca o comuniune politică, economică și cultural-lingvistică, este o necesitate, deși, uneori, nu este suficient pentru a păstra poporul în familia pestriță a etniilor și națiunilor de pe globul pămîntesc. Dispariția bazelor statale și distrugerea instituțiilor statului în mod inevitabil conduc la degradarea poporului, la pierderea impulsului istoric pentru dezvoltare și progres. Multă gălăgie și declarații zgomotoase se aud astăzi în susținerea tezei despre așa-numita divizare a poporului român. Dincolo de acestea se ascunde un egoism politic ordinar și tendința elitei politice de la București ca să-și păstreze locul privilegiat într-un stat încropit din teritorii în care pînă acum locuiesc sute de mii de oameni care nu aparțin etniei valahe, adică române. Însă aceeași inerție politică a Antantei (Franța, Britania și Italia), care a învins în Primul război mondial, de a crea simulacre de state pe rămășițele imperiilor Austro-Ungar și Otoman astăzi alimentează ideea axată pe Euro-integrare și Europa Unită în cadrul UE, despre aceeași, dar ”divizata” națiune română.

Însă o asemenea națiune nu există! Există o simbioză de mentalități – valah, oltean, transilvănean, bănățean, maramureșean, ardelean și altele, sub supravegherea elitelor bucureștene. Este o simbioză agresivă și războinică, care are un tentacul rusofob și atavismul fascist de modelul lui Zelea Codreanu. Dacă, însă, vorbim sincer, ar trebui de recunoscut adevărul, care e la suprafața tuturor evenimentelor istorice din regiunea Carpato-dunăreană începînd cu anul 1812, că divizați și prădați din punct de vedere al propriilor teritorii sînt moldovenii. Da, nu întîmplător elita valaho-oltenească, începînd cu secolul al XIV-a, urăște tot ce e moldovenesc și ”moldovenismul”, ca o chintesență spirituală a poporului care s-a afirmat pe un teritoriu extins și care a demonstrat în secolele următoare exemple eroice de patriotism și administrare statală, pînă în secolul șaptesprezece, cînd, din cauza intemperiilor istorice prima statalitate moldovenească a început să-și piardă din energia creatoare și din impulsul pentru dezvoltare. Elita politică valaho-oltenească timp de aproape șapte sute de ani și pînă acum depune eforturi pe toate direcțiile pentru a-i convinge pe purtătorii identității moldovenești că un astfel de popor pur și simplu nu există. În acest proiect statal artificial, numit România și controlat de elitele respective, moldovenilor le este repartizat rolul de rezervație ”de la sine înțeles”. Oricine ar ghida această barcă putredă, asamblată în atelierele Statului Major Austro-ungar încă în secolul XIX, fie regele Hohenzollern, fie mareșalul Antonescu, primul secretar Ceaușescu sau euro-integratorul Băsescu, toți ei considerau ca sarcină politică de bază suprimarea spiritului național al moldovenilor în teritoriile de după Prut și crearea coloanei a cincea diversioniste anti-moldovenești în statul Moldovenesc dintre Prut și Nistru.

Calea istorică a acestui stat a fost una extrem de complicată, chiar tragică. Probabil că printre popoarele Europei de Est nu se poate găsi un popor care a avut atîtea de suferit și care și-a formatt mentalitatea specifică, dar care ar fi într-o stare divizată.

Poalele de Răsărit ale Carpaților au devenit teritorii în care a avut loc constituirea poporului moldovenesc și a limbii vechi moldovenești. Conducătorii statelor vecine, în primul rînd strălucitul reprezentant al dinastiei Anjou al Capétiens-ilor, Ludovic I, care și-a întins dominația monarhică pînă la Marea Adriatică, a fost foarte mirat atunci cînd vasalul său, markgraful (marchizul) Bogdan a anunțat suveranitatea. Primii pași ai statului moldovenesc au fost scăldați în sîngele apărătorilor lui. Incursiunile militare ale lui Ludovic din anul 1359 în pămînturile de la poalele Carpaților s-au soldat cu eșec. Statul și-a început calea multiseculară. S-au păstrat puține mărturii ale acelei epoci eroice. Univoc se poate afirma că formarea statului avea loc odată cu consolidarea Ortodoxiei, drept religie de formare a statului. Textele și cărțile, mai întîi în dialectul grec (bizantin și Ρωμαίικα) au devenit fundamentul culturii și ritualelor de viață ale poporului. Multilingvismul ca bază a dezvoltării comerțului și economiei era un factor obișnuit al existenței. Limba moldovenilor s-a înțeles bine cu graiul bulgar, sîrb, slavon vechi și ucrainean. Reprezentanții elitei, de regulă, constituiau clanuri pe apartenența lingvistică și etnică a strămoșilor – moldovean, polonez, tătar, ungur, grec sau bulgar. Respectiv suna și numele: Movilă, Murzac, Bucioc, Sîrbu, Ștefăniță, Liubomirski, Vișnevețkii, Baranovski, Hluh, Timuș, Iordachi, Cantemir. Varietatea de nume și temperamente, talente și energii au determinat creșterea rapidă a economiei, dezvoltarea culturii și consolidarea puterii militare a statului moldovenesc. După cum scria mai tîrziu strălucitul istoric rus Nicolai Karamzin: ”În acele vremi a apărut o nouă cunoscută țară în vecinătatea Lituaniei… Noi mai întîi vorbim despre Cnezatul Moldovenesc, condus de voievozi, ai căror nume abia le cunoaștem, pînă la însuși Ștefan al III-lea sau cel Mare, care a îndrăznit să ridice sabia la groaznicul Mahomed, și cu multe izbînzi asupra oștilor numeroase turcești, și-a înscris numele în Istoria Eroilor Aleși. El a fost o minune pentru conducători și popoare, care cu puteri mici făcea lucruri mari”.

Da, noi cunoaștem puțin despre acea perioadă eroică. Dar, puținul factologic pe care îl știm nu ar trebui oare să servească drept catalizator al cercetărilor științifice, al căutărilor în adîncimea veacurilor a mărturiilor?! Oare provocările moderne nu ne indică nouă, celor care se identifică ca moldoveni, asupra necesității unor astfel de cercetări, consolidării eforturilor savanților adevărați, nu de conjunctură? Ce ne poate servi drept bază spirituală și simbol pentru reconstituirea statalității reunite, în fața încercărilor severe de a șterge însăși memoria despre trecutul istoric glorios, anume simbolurile istorice – drapelele și steagurile! ”Voievoda Moldovenesc, domnitor de aici de la tot pămîntul Valah și pînă tocmai la malul mării” (text slavon bisericesc). Acest titlu a fost pus pe steagul oastei moldovenești încă de fiul mai mic al Margaritei Mușat, Roman, domnitor al Moldovei din 1391 pînă în 1394. Sub aceste steaguri oștile moldovenești, împreună cu aliații din Polonia, Lituania și cnejii ruși au ripostat în fața expansiunii militare a Hoardei de Aur în pămînturile Europei centrale. În acele lupte a căzut eroic fiul lui Roman, domnul Ștefan Întîiul. În acele lupte au căzut aproape toți conducătorii militari ai oastei aliate. Chiar și oastea a fost decimată pe malurile de la Vorskla, însă prin aceasta ea a oprit avalanșa unei noi invazii asupra pămînturilor Europei de atunci. Steagul domnitorului moldovean a fost salvat de oștenii viteji și adus, împreună cu corpul său, în cnezat. Acest steag l-a însuflețit și pe alt domnitor legendar al Moldovei, Aleksandru cel Bun. Acest steag conducea oștile moldovenești în componența forțelor aliate în bătălia de la Grunwald (1410) și de la Marienburg (1422). Steagul oștii moldovenești a fost păstrat și îmbibat de glorie nouă de Ștefan cel Mare, mare conducător de țară și oști. S-ar părea că nimic nu poate fi mai presus și mai convingător de aceste fapte istorice. Dar are loc, sub ochii noștri, ștergerea memoriei, editarea de manuale mincinoase, difuzarea de programe și filme provocatoare, îndobitocirea totală a tinerelor generații. Iar o rezistență consolidată, inteligentă și argumentată în fața acestui proces organizat pe banii ”Departamentului românilor de pretutindeni” nu există.

Divizează, mint obraznic și înfăptuiesc lucruri josnice, nedrepte. Surpă statalitatea. Scuipă pe mormintele strămoșilor. Da, Iude au fost în toate timpurile. Toată calea multiseculară a statalității moldovenești a fost marcată de încercări lașe și josnice de a o distruge, plină de faptele josnice ale trădătorilor și fățarnicilor. Însă în letopisețe au rămas nu trădătorii și potlogarii, - în memoria populară au rămas conducătorii înțelepți și faptele eroice. Ei trebuie să devină sprijin. Drapel al păstrării și consolidării statalității trebuie să devină steagul istoric al lui Bogdan Voievod și stindardul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Trebuie să se conștientizeze limpede faptul că, fără a uni poporul Moldovei de pe ambele maluri ale Prutului, la fel și de pe ambele maluri ale Nistrului, sîntem condamnați să rătăcim prin cercurile crizelor politice, haosului economic, riscurilor conflictelor militare și degradării culturale și demografice. Da! Este o misiune foarte grea, aproape imposibilă! Dar este și una nobilă și înălțătoare, în care nu este nici o umbră de meschinărie sau egoism, ci este o bază istorică și un impuls sincer spre reunificarea fraților de pe ambele părți ale Prutului și ale Nistrului, a fraților moldoveni! (va urma)

Conferința Națională a Tuturor Moldovenilor Iași-Chișinău