Bătrînii profitori nu mor niciodată

Autor: Mihai CONŢIU

Printre figurile sinistre ale improvizatului mediu publicistic de aici, iar în cazul de faţă, în mod special, mă refer la presa scrisă, se numără şi Valeriu (Vladimir) Saharneanu. Aidoma unora ca Dabija, Tănase, Matei şi restul gonaşilor cu musculaturi româneşti improvizate, Saharneanu s-a priceput de minune să ciugulească tot cea ce a fost şi este mai cărnos din „cadavrul pro-românesc” al ceea ce s-a numit renaşterea naţională a moldovenilor. La cît a înfulecat omul acesta din România, putea, dacă era patriot sau devotat cauzei celor mulţi, să deschidă nişte şcoli, grădiniţe sau măcar cîteva orfelinate sau aziluri de bătrîni.

Individul a fost născut în anul 1952, iar anul următor, 1953, cînd Stalin murea, micuţul Vladimir (devenit Valeriu după 1990, ca să pară mai românaş) tocmai terminase de supt biberonul şi să se ridice în cele două picioare ca să contribuie cu neostenire la prosperarea patriei sale sovietice.

Tocmai în anii cînd o seamă de intelectuali moldoveni luminaţi de lampa lui Ilici luptau pentru grafia latină şi limba moldovenească, 1987-1989, Sankt Petersburg (încă nu trecuse la Valeriu), matur fiind la cei 35-37 de ani, se re-perfecţiona profesional şi ideologic la Şcoala superioară de politologie, facultatea jurnalism din Leningradul sovietic, devenit, spre mîhnirea sa nemărturisită, Sankt Petersburgul de astăzi.

Avînd o pregătire ideologică de tip comunist susţinută constant pînă în 1989, omului sovietic în toată firea Vladimir Saharneanu nu i-a fost deloc greu să devină Valeriu Saharneanu-român.

După 1989, sarcina lui Saharneanu a fost să fie şef pe la televiziunea naţională, unde l-a avut fîrtat pe Petru Bogatu, să bîjbîie prin diferite proiecte şi programe şi să se afirme ca român. După 1994, a înhăţat preşedinţia Uniunii Jurnaliştilor (UJ). Ca român, a ştiut el cum să administreze banii primiţi din România...!

După ce au venit la guvernare şi „ăştia ai lui Ghimpu”, Saharneanu a înţeles că este rost nu doar să-şi asigure bătrîneţile şi viitorul copiilor, ci şi pe cel al nepoţilor.

Mihai Ghimpu nu are de ce să se plîngă de faptul că a fost trădat de Saharneanu, iar asta pentru că sunt din aceeaşi tagmă de strigoi profitori de lipsa luminii în această ţară.

Preşedinte interimar de tot rîsul fiind, Ghimpu i-a atîrnat de gît lui Saharneanu Ordinul Republicii, iar asta pentru că l-a susţinut electoral fără bani la radio Vocea Basarabiei. Mai apoi, pentru că PL era-n criză de oameni, buimăcit de succesul lui Chirtoacă la Primărie şi îmbătat de perspectiva intrării în Parlament, Ghimpu i-a dat lui Saharneanu un loc de deputat pe lista lui de partid şi 20.000 de dolari. Acum îi cere banii înapoi. E greu de crezut că o să-i mai vadă vreodată restituiţi, mai ales dacă Saharneanu o fi mirosit că Ghimpu nu i-o fi împrumutat banii lui!

N-au văzut bani recuperaţi de la Saharneanu serviciile secrete române, dară Ghimpu!

Ajuns deputat, Saharneanu, ca să nu devină incompatibil şi nici să-şi piardă privilegiile dobîndite încă din 1994, l-a înscăunat preşedinte interimar al Uniunii Jurnaliştilor pe Petru Bogatu. Cu alte cuvinte, el îşi păstrează această funcţie pentru cînd n-o să mai fie deputat. Oare ce fel de jurnalişti sunt aceia care mai admit să stea sub stăpînirea unei ştampile deţinută de Saharneanu? Cum este posibil să i se permită unui jurnalist atît de compromis ca el ca să domine aproape 20 de ani o Uniune? Vă daţi seama despre ce corupţie este vorba? Saharneanu este mai longeviv ca Ceauşescu şi Brejnev luaţi la un loc.

De ce-şi păstrează Saharneanu UJ?

El ştie că zilele lui de deputat sunt cam numărate, dar crede că-şi poate asigura o tinereţe bănoasă veşnică prin intermediul ştampilei Uniunii Jurnaliştilor.

De cînd a ajuns deputat, Saharneanu a demonstrat cel mai abject comportament tocmai faţă de jurnalişti. Paradoxul constă în aceea că acest individ are mai multe premii şi participări, în calitate de ziarist, la felurite proiecte, simpozioane etc. decît acte publicistice în sine. Practic, ca ziarist, insul acesta este o nulitate.

Acum vrea să devină stăpînul Casei Presei prin intermediul compromisei Uniuni a Jurnaliştilor tocmai prin aceea că el o conduce. Cînd, în titlu, am notat „problematica lui Saharneanu”, noţiunii de „problematică” i-am dat înţelesul „dubios, suspect, necurat, care constituie o problemă, o enigmă”, din DEX.

Crezînd că în schimbul votului său din Parlament mai poate şantaja cu ceva, Saharneanu, în numele UJ, „lansează o campanie de preluare a dreptului de gestionare a Complexului „Casa Presei”, propunîndu-şi ca „pînă în luna Octombrie, jurnaliştii să semneze un apel care va fi adresat Guvernului, Parlamentului şi comisiei parlamentare de profil, în care vor solicita retrocedarea complexului.”

Da, Casa Presei ar fi trebuit să aparţină ziariştilor, iar asta din 1991, dar numai ziariştilor şi ziarelor adevărate, nu şi bişniţarilor cu titluri de presă.

Curvăsăria din comunicatul de presă reiese din următorul conţinut:

„Preşedintele ales al Uniunii Jurnaliştilor, Valeriu Saharneanu, a declarat, în cadrul unei conferinţe de presă la IPN, că retrocedarea Complexului „Casa Presei” jurnaliştilor din Moldova va oferi posibilitate Uniunii Jurnaliştilor să-şi desfăşoare activităţile statutare. Moldova este unica ţară din fostul spaţiu sovietic care nu are un sediu destinat breslei jurnalistice. Potrivit lui Saharneanu, Casa Presei se află actualmente în gestiunea Guvernului, este într-o stare deplorabilă, iar spaţiul care pe timpuri era ocupat în proporţie de 90% de instituţii media, acum este ocupat preponderent de agenţi economici de tot felul, care arendează spaţiul.”

Prima contradicţie abuzivă vine din formularea: „Preşedintele ales al Uniunii Jurnaliştilor, Valeriu Saharneanu”, care este sigur că această retrocedare „va oferi posibilitate Uniunii Jurnaliştilor să-şi desfăşoare activităţile statutare”.

UJ, deci, nu întreaga presă, iar aici mă refer la cea nesubordonată acestei structuri de tip sovietic totalitar!

Pe de altă parte, observaţi că Saharneanu şi UJ se revendică a fi urmaşii organizaţiei de profil din fosta URSS. Mai adaugă el că, foarte important, spaţiul Casei Presei „este ocupat preponderent de agenţi economici de tot felul, care arendează spaţiul”, asta însemnînd că vrea ca el, soţia sa Maria şi încă vreo cîţiva acoliţi Bogaţi să fie cei care dau în arendă agenţilor economici încăperile din această clădire, căci de unde atîtea ziare ca să le ocupe? Îmi şi imaginez ziua cînd i-aş vedea faţa de rozător la uşa redacţiei noastre, ca să ne evacueze, căci nu ne subordonăm gîndirii lui jurnalistice de tip sovietic! 

La ora actuală, ca să stăpîneşti Casa Presei, trebuie să exişti ca PRESĂ la modul cel mai real cu putinţă, iar momentul acesta a fost ratat încă din 1991. Curveşte şi demagogic, Saharneanu, în demersul lui, spune cu nesimţire că „generaţia actuală de jurnalişti vrea să creeze o baza materială şi financiară pentru generaţiile viitoare.” Generaţia lui de profitori, cu alte cuvinte! Chiar dacă Uniunea Jurnaliştilor din Moldova a aderat la Federaţia Jurnaliştilor din România „MediaSind”, tot despre o „problematică” personală a lui Saharneanu este vorba! Dar cu celelalte uniuni ce facem – trec şi ele în subordinea lui Saharneanu?

Acest demers, dincolo de utopismul lui, devine vulgar din tocmai perspectivele intereselor meschine ale deputatului şi „preşedintelui ales al Uniunii Jurnaliştilor” Saharneanu.

Sigur, ca o reparaţie morală şi istorică, se poate ceda sau retroceda, în termeni rezonabili, cîteva încăperi unor ziare cu istorie publicistică în spate, dar nu oricărui terchea-berchea, căruia i s-a năzărit, peste noapte, că este ziarist şi a fătat o publicaţie obscură de care nu doar că nu a auzit nimeni, dar este şi editată ori de cîte ori are nevoie vreun finanţator spre a-şi spăla nişte bani.

Saharneanu vrea Casa Presei sub acoperirea UJ nu pentru generaţiile viitoare de jurnalişti, ci pentru el personal şi clanul lui. Generaţiile viitoare ale căror jurnalişti şi ziare constante, adevărate? Chiar există presă adevărată în Republica Moldova sau doar politicieni care permit acest lucru? Frumos surplus la pensie îşi doreşte Saharneanu?

P. S. Este adevărat că la Casa Presei s-a instalat marea dezordine. Acest edificiu a devenit ruşinea oraşului, Grajdul Presei, în care administratorul Ion Chilari face ce vrea mintea lui de şef pe mături. Tarifele pentru presa scrisă au crescut ca pe drojdii. Ni se cere să plătim cu o lună înainte şi ni se aplică penalităţi la discreţia aceluiaşi Ion Chilari. Noi ştim cine stă în spatele lui şi ce face din această casă construită, de altfel, de nemţi, iar acum distrusă cu barbarism în scopul unor altfel de profituri viitoare. Pentru cei „din spate”, nu pentru jurnaliştii la care Saharneanu se gîndeşte doar de formă, căci numai aşa ar putea ajunge şi el un soi-soios de stăpîn pe acest edificiu atît de disputat! Bătălia este mare pentru că este vorba de bani mulţi! Dar asta este altă poveste, la care vom reveni foarte curînd!