Blestem de dragoste

Cînd ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămîi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumînare!

Să nu fie boală rea,
care-n tine să nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cînte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorît de vie,
cînd m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.

Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lăsat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţîi,
să-mi săruţi ţîţa şi gura
şi să-mi stingi din sîn arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’nalt, bălan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!