Nici o majoritate nu poate face orice. Cazul Poloniei

Puncte cheie:

• Persistă încă, la noi şi în întreaga noastră regiune (vezi Polonia, Ungaria etc.), fiind vorba de ţări care au redescoperit libertatea votului de mai puţin de trei decenii, ideea simplistă că un guvern, odată ales şi bazat pe o majoritate parlamentară, poate face orice doreşte;
• De fapt, se ignoră, deliberat sau din infantilism politic, ideea că alegerile libere sînt doar o premiză a democraţiei, cu alte cuvinte condiţia necesară dar nu şi suficientăpentru un ciclu politic democratic, care se cere completat şi consolidat ulterior, după exprimarea votului popular şi formarea Guvernului, de o permanentă respectare a statului de drept, a valorilor şi principiilor constituţionale, a practicilor bunei guvernări, a responsabilităţii faţă de interesul public, nu cel personal, familial sau de grup, şi mai ales a bunului simţ al administrării unei ţări, elemente în apărarea cărora societatea civilă (da, chiar şi Strada) are oricînd dreptul de a se mobiliza şi de a spune NU unor decizii politice pe care cetăţenii, într-o pondere semnificativă, le consideră greşite;
• Opoziţia politică, exprimată la nevoie în Stradă, libertatea presei, vigilenţa civică şi rigorile setului de valori, norme şi practici ale Uniunii Europene sînt, din fericire, instrumente la fel de legitime ca şi votul majorităţii din Parlamentul naţional, menite să împiedice derapajele puterii;
• Am văzut recent, în spaţiul nostru public, suficiente interviuri şi declaraţii revoltate, în care oameni cu pretenţii intelectuale spuneau fie că “este inacceptabil ca deciziile să se ia în stradă”, fie că „este inutil să mai votăm, dacă Strada dărîmă apoi guvernul ales democratic”, fie că „trei din cinci premieri, în ultimii cinci ani, au căzut prin presiunea străzii”, încercînd, de fapt, să reacrediteze vechea teză a adepţilor FSN şi ai regimului Iliescu din anii ‘90, anume că, odată învestită prin vot popular, o putere aleasă trebuie lăsată în pace patru ani, că poate face orice doreşte şi că, în consecinţă, orice ar decide un guvern şi o majoritate parlamentară este automat considerat legitim şi inatacabil. Fals. Aceasta este o abordare facilă, superficială, fie naivă, fie ipocrită, a ideii de guvernare democratică, tot mai mult îmbrăţişată însă de naţionalişti, suveranişti şi anti-europeni, care cred că simpla trecere de pragul de 50% în legislativ şi formarea Guvernului le dă dreptul de a-şi vota privilegii şi de a abuza de puterea lor, de a scoate o ţară din logica europeană şi constituţională pe care au obligaţia să o respecte;
• Zilele trecute, mitul majorităţii suverane a crăpat şi în Polonia, pe fondul protestelor masive din stradă şi sub ameninţarea sancţiunilor iminente ale Uniunii Europene, în momentul în care preşedintele Andrzej Duda, ales de mai puţin de doi ani chiar din tabăra majoritară, a refuzat să promulge două din cele trei noi legi ale justiţiei votate de fostul său partid, conservatorii de la Lege şi Justiţie (Pis), prin care Consiliul Naţional al Magistraturii şi Curtea Supremă urmau să fie desemnate integral de Parlament, deci supuse voinţei şi controlului partidelor politice, ceea ce ar fi reprezentat o încălcare evidentă a principiului separaţiei puterilor în stat;
• Nu m-aş grăbi să-l glorific acum pe preşedintele Duda pentru acest veto, înainte ca noua sa atitudine să fie (re)confirmată în lunile şi anii care vor veni. Duda a trecut din prima zi a mandatului drept marioneta lui Kaczynski. Nu a dat pînă acum niciun semn că ar avea vreo opinie proprie sau vreo viziune autonomă, separată de centrul de comandă al partidului din a cărui linie a doua a venit. Explicaţiile gestului său surprinzător pot fi multiple, de la dorinţa de a evita sancţiunile UE, la spaima unei revolte interne masive sau o eventuală înţelegere cu liderul PiS, Jaroslaw Kaczynski, privind obţinerea unui time out preţios pentru guvernarea de la Varşovia, în faţa presiunii interne şi externe în creştere, dar şi, de ce nu?, consideraţii electorale legate de interesul personal al realegerii pentru al doilea mandat, în condiţiile în care cota de suport a PiS, acum de doar 38%, nu îi mai dă garanţii în turul al doilea.

Pentru relaţia Poloniei şi Ungariei cu Uniunea Europeană se apropie momentul adevărului. Ori se impune Uniunea Europeană, ori cele două regimuri rebele arată că nu le mai pasă de Bruxelles şi nimic nu li se poate întîmpla, ceea ce pentru Uniune ar fi un dezastru. Dacă reuşesc să scape fără niciun fel de consecinţe, continuînd edificarea autoritarismului naţionalist şi abuzurile împotriva independenţei sistemului judiciar, Varşovia şi Budapesta, care încalcă tot mai frecvent principiile statului de drept, continuînd politizarea justiţiei şi restricţionarea libertăţilor presei sau autonomia academică, vor slăbi categoric autoritatea şi puterea normativă a Uniunii Europene, cîndva fala Bruxellesului, inclusiv pe planul politicii externe. E limpede că ceea ce nu eşti în stare să faci pe plan intern, nu poţi cere altora, în politica externă comună a UE. Edificiul construcţiei instituţionale europene, al politicilor comune şi al valorilor comunitare se va deşira apoi de la sine, într-o nesfîrşită serie de “suveranităţi” naţionale instrumentate de majorităţi conjuncturale.

Cel mai probabil scenariu, pentru a evita situaţia ridicolă ca Ungaria să blocheze sancţionarea Poloniei iar Polonia să apere Ungaria, este ca iniţiativa Comisiei Europene să vizeze ambele state în acelaşi timp, astfel încît poziţia lor să nu mai fie luată în considerare. Tehnic, acest scenariu trebuie însă bine pus la punct, pentru a putea fi aplicat în deplină concordanţă cu legislaţia europeană.

Este posibil şi ca preşedintele Duda să fi înţeles în ultimul moment că Germania, Franţa şi Olanda nu mai sînt dispuse să tolereze la nesfîrşit rebeliunea discursivă şi de practică politică a Poloniei şi Ungariei. La urma urmei, mi se pare normal ca atît dreptul de vot în Consiliul European, cît şi accesul la fondurile europene să fie condiţionate de respectarea unei conduite europene. Nu sînt de acord cu poziţia exprimată de comisarul Corina Creţu, conform relatărilor presei, că lucrurile nu trebuie amestecate. Putem uşor bănui de ce a făcut declaraţia respectivă, acum cîteva luni, cînd partidul din care provine a fost acuzat pe scară largă, în ţară şi în Uniunea Europeană, în Iarnă, de tentativă de subminare a statului de drept. Ba da, doamna Creţu, fireşte că trebuie tratate împreună, cu drepturi şi obligaţii pe multiple planuri, aşa cum e firesc pentru apartenenţa la o organizaţie, nu numai cu avantaje financiare lipsite de solidaritate europeană şi angajament faţă de deciziile comune adoptate în trecut în Consiliul European, care (nota bene!) înseamnă legislaţie europeană. Altfel ce mai înseamnă Uniunea Europeană, doar un sac de bani din care aştepţi să fii servit? Un Guvern care nu respectă astăzi legislaţia europeană (deciziile Consiliului European) are toate perspectivele să nu respecte mîine legislaţia naţională sau să încerce să o modifice peste noapte, împotriva tuturor protestelor interne şi externe, pe considerentul că a fost votat de o majoritate a cetăţenilor acum un an, doi sau trei.

Este prematur să facem acum previziuni privind politica poloneză. Cel mai la îndemînă ar fi, desigur, să anticipăm o ruptură spectaculoasă a preşedintelui Duda de fostul său partid (conservator) şi de guvernul PiS, al cărui premier, o doamnă modestă ca prestaţie intelectuală şi politică, încă ascultă orbeşte indicaţiile liderului Kaczynski. Dar nu sînt sigur că Andrzej Duda are suficientă putere să reziste şi că este hotărît să înfrunte pe termen lung guvernul şi majoritatea parlamentară. Vom vedea în lunile următoare dacă Duda este pregătit sau nu să asume rolul unui nou centru de putere politică în Polonia, resetînd practic viaţa politică din cea mai importantă ţară a Europei Centrale, sau va reveni la ordinele liderului de partid.

Alta este însă concluzia acestui episod. Nici o majoritate nu poate face orice doreşte. Din fericire, există încă în Uniunea Europeană suficiente mijloace şi instrumente de rezistenţă la derapajele şi abuzurile guvernelor şi majorităţilor parlamentare. Şi, ca să înţelegem jocul naţionaliştilor din Europa Centrală pînă la capăt şi limitele puterii lor, chiar şi atunci cînd ajung la guvenare, să observăm că nici Kaczynski, nici Orbán, nu au rostit nici măcar o singură dată posibilitatea că sînt dispuşi, pentru a merge pe drumul lor suveran, să părăsească Uniunea Europeană. Marea Britanie e una (şi inclusiv britanicii vor regreta, dacă nu o fac deja, aşa cum arată sondajele recente), pentru că e vorba de alte date istorice, culturale, economice şi politice, riscul unei încălcări a statului de drept şi al unei dictaturi la Londra fiind nul, iar platformele naţionaliste, conservatoare, populiste şi anti-europene ale Europei Centrale, într-o regiune cu o istorie atît de contorsionată, vor “mirosi” întotdeauna a cu totul altceva.

Valentin NAUMESCU

Articol preluat din Contributors.ro

Notă: Supratitlul ne aparţine (MS)