Autor: Benedict CIUBOTARU

Din păcate, opoziţia tranşantă dintre „moldovenism” şi „românism” a devenit o permanenţă a conştiinţei sociale a populaţiei Republicii Moldova şi este exploatată în cele mai barbare şi perfide moduri de către clasa politică din RM, nu rareori cu participarea prea puţin constructivă a unor personaje politice de la vest de Prut. După cum remarcă cu toată pertinenţa dl Iurie Roşca în editorialul său din 10.03.16, „aceste subiecte incendiare otrăvesc spaţiul public şi cantonează segmente largi ale cetăţenilor în zone de conflict iremediabil”. Dar ceea ce este mult mai grav, iarăşi, conform sentinţei perfect adevărate a aceluiaşi autor, „baricadele ridicate de cele două grupări „fundamentaliste” devin insurmontabile din perspectiva edificării unui stat funcţional şi a unei societăţi ce ar împărtăşi acelaşi set de valori şi repere comune.” Este o sentinţă nu numai în sens de judecată logică, dar, ceea ce este de-a dreptul ucigător, şi în sensul de condamnare. De condamnare a statului Republica Moldova la desfiinţare. Astfel, locul pe care îl ocupă această opoziţie în mentalul colectiv reprezintă singura sau una dintre cauzele esenţiale ale eşecului – cel puţin deocamdată – a statalităţii populaţiei Moldovei de Răsărit.

„Artificialitatea” sau desfiinţarea Republicii Moldova sînt, cel puţin, platonice

Societatea moldovenească se confruntă din chiar momentul proclamării independenţei Republicii Moldova cu un „conflict ideologic, identitar şi etnolingvistic”, cum este el calificat pe scurt în acelaşi editorial. Ca orice conflict, nici acesta nu poate dura la nesfîrşit. Iar soluţiile pentru el pot fi foarte diferite, pînă la opus, adică prin desfiinţarea – cel puţin în spaţiul societăţii moldoveneşti – a uneia dintre aceste două ideologii cu tot cu purtătorii ei, ori prin desfiinţarea amîndurora ca urmare (a) a extincţiei purtătorilor lor şi înlocuirii acestora – prin imigrare şi prin politica „multiculturalismului” – liberalismului promovată în educaţie – cu o altă populaţie prea puţin sensibilă la probleme identitare sau (b) a depăşirii acestor ideologii de către o altă viziune mult mai cuprinzătoare şi mai conforme cu valorile supreme ale condiţiei de om.

Cert este că faptul însuşi al luptei pentru supremaţie a fiecăreia dintre aceste două ideologii – într-un sens complementare (după cum vom arăta mai jos) – nu poate avea alt deznodămînt decît desfiinţarea statului Republica Moldova fie prin încorporarea lui la România sau la Ucraina sau la Rusia in integro sau prin împărţirea între doi sau, respectiv, trei „moştenitori” ai lui.

Personal, consider, nu fără temeiuri (pe care, fireşte, nu le voi reproduce aici pentru a nu ieşi din cadrul discuţiei), că, în condiţiile unei confruntări geopolitice (dar nu numai geopolitice) globale, desfiinţarea în orice mod a statului Republica Moldova nu se află în puterea nici unuia dintre vecinii lui mai apropiaţi sau mai depărtaţi. Însăşi existenţa lui reprezintă o convenţie care reflectă un anumit echilibru de forţe (dar nu de interese) la nivel global. De altfel, această observaţie este întru totul valabilă, în particular, şi pentru cei doi vecini imediaţi ai noştri. Prin urmare, ar fi cazul ca să nu rîdă ruptul de cîrpit. Din această cauză orice discuţii privind „artificialitatea” sau desfiinţarea Republicii Moldova sînt, cel puţin, platonice, adică lipsite de orice noimă în afară de cea de subminare a vieţuirii cît de cît omeneşti – sub aspect social-economic – a populaţiei ei.

Oricît de categoric şi exclusivist ar părea, dar sub aspect strict logic – alter non datur, în calitate de singură soluţie constructivă pentru acest conflict poate servi numai cea indicată la punctul 2b. Adică, acea soluţie care se întemeiază pe condiţia de om şi porneşte de la ea.

Dar ce este omul?

La această întrebare răspund religiile: cîte răspunsuri există, atîtea civilizaţii sînt astăzi pe glob. Astfel, bunăoară, civilizaţia apuseană afirmă (antropologia euro-americană) prin întreaga sa cultură, legislaţie şi sistemul său instituţional că omul este „un animal dotat cu raţiune”. Iar civilizaţia budistă vede în om un cheag de suferinţe. Islamul, dimpotrivă, vede în om o creatură strict circumscrisă imanentului care este obligată să se supună unui Dumnezeu neiubitor, răzbunător, neiertător, răutăcios şi viclean. Iudaismul socoteşte că numai iudeul este om deplin (în sensul talmudic), pe cînd celelalte fiinţe omeneşti sînt animale dotate cu raţiune să înţeleagă poruncile omului. Civilizaţia ortodoxă vede în om o făptură creată de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”. Care dintre aceste concepte de om, reciproc incompatibile, este cel corespunzător condiţiei de om, esenţei omului, ontologiei lui reale?

Nu este locul aici să facem apologia civilizaţiei ortodoxe şi, respectiv, a Ortodoxiei. Putem doar să remarcăm că întreaga existenţă în istorie a strămoşilor românilor şi ai celor 99,8% din populaţia Moldovei de la est de Prut s-a desfăşurat în Ortodoxie, în cadrul civilizaţiei ortodoxe. Altfel spus, strămoşii tuturor acestora „împărtăşesc acelaşi set de valori şi repere comune” – cele ale Bisericii, cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Pe de altă parte, este imperios să constatăm că toate civilizaţiile tradiţionale s-au prăbuşit în decursul ultimelor 3-5 generaţii ca urmare a impunerii pe toate căile a singurei civilizaţii ontologic atradiţionale (e o contradicţie în termeni aici, deoarece civilizaţia – ca fenomen uman – este prin definiţie produsul unei loialităţi maxime faţă de o tradiţie anume) – cea euro-americană, cea incompatibilă cu orice tradiţii: deh, animalul, fie şi unul dotat cu „raţiune”, nu are tradiţii în principiu, ci doar instincte care îi şi ţin loc de tradiţie (antropologia ortodoxă mărturiseşte că aceste „instincte” reprezintă, de fapt, patimi lăsate de voia omului să-l bîntuie şi să-l robească).

Ca urmare, astăzi putem urmări doar epave de civilizaţii sau surogate confecţionate prin laboratoarele războiului info-psihologic gen fundamentalismul zis islamic, mişcarea New Age sau religia antropolatră a „drepturilor omului” cu toate tentaculele ei de libertăţi şi tolerantisme. Sîntem, astfel, martori ai descompunerii tot mai avansate a identităţilor civilizaţionale milenare, descompunere care a cuprins toate civilizaţiile, cea vest-europeană fiind demult descompusă, aneantizată şi înlocuită cu „civilizaţia” globală a lui homo oeconomicus – produsul ei de marcă cu drept absolut de copyright („specialitatea casei”).

Identitatea civilizaţională, alias cea religioasă, este eminamente identitatea de om, de om sui-generis, căci numai religiile răspund pozitiv la o asemenea întrebare (înţelegem că, în acest sens, nu putem avea mai mult decît un singur răspuns adevărat). Cîte civilizaţii avem – tot atîtea identităţi de om avem, adică tot atîtea omeniri reciproc incompatibile. Ele sînt incompatibile sub aspect ontologic (spiritual şi moral), nu şi în sens de convieţuire pe aceeaşi planetă. Fireşte, această convieţuire este posibilă în măsura respectării condiţiei sine qua non de departajare teritorială strictă între aceste civilizaţii în calitatea lor de autorităţi spirituale şi morale, inclusiv între purtătorii lor. Convieţuirea este incompatibilă cu migraţia geografică în masă dintr-o civilizaţie pe teritoriul unei alteia. Tocmai din cauza acestei incompatibilităţi ontologice nu există şi nu pot exista prin definiţie „drepturi şi valori general-umane”, deoarece nu există un om la general, un om care să nu aparţină nici uneia dintre civilizaţii, adică să nu fie nici musulman, nici iudeu, nici hindus, nici budist, nici euro-american (apusean), nici african, nici latino-american şi nici ortodox.

Numai animalele nu au identitate de om, adică nu aparţin nici uneia dintre religii, nici uneia dintre civilizaţii – ca expresie instituţională a unei tradiţii de a fi om. Aici este cheia înţelegerii de ce campionii globalişti ai democraţiei caută să impună tuturor civilizaţiilor şi pe toate căile, inclusiv prin crime împotriva umanităţii, modelul lor antiuman de „drepturi ale „omului-animal” dotat cu raţiune”. Acesta este mobilul criminal al tuturor revoluţiilor „florale-coloristice” şi ale „primăverilor arabe”.

Identitatea etno-culturală – anume cea disputată între adepţii celor două ideologii – „moldovenismul” şi „românismul” – nu face recurs la identitatea de om şi nici nu o presupune în subiacent. Nici o ideologie, chiar şi una confecţionată pentru uzul „vulgului”, nu va avea influenţă de durată fără o întemeiere pe identitatea de om, pe acea identitate care este proprie întregii dăinuiri a poporului (popoarelor) date. Aceste două ideologii opuse au carenţe spirituale, morale şi factologice (istorice, ştiinţifice) dintre cele mai grave.

Statul modern român, cel întemeiat în 1859, are la bază o ideologie numită în mod abuziv „românism”

Autorul textului de faţă este întru totul conştient de faptul că ideile prezentate mai jos privitoare la chestiunea identitară „moldovenism-românism” vor stîrni reacţii pe puţin spus critice, vor trezi animozităţi refulate şi vor dezamăgi numeroşi activişti din ambele „tabere”. Autorul are prieteni în ambele tabere, dar Adevărul este mai presus de orice relaţie lumească. Căci orice relaţie în această lume, dacă se vrea durabilă, adică veşnică, nu se poate întemeia decît pe dragoste. Pe dragoste către aproapele, ca oglindire a dragostei către Dumnezeu: „dacă nu îl iubeşti pe aproapele tău pe care îl vezi, cium poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu pe Care nu Îl vezi ?” Dragostea este incompatibilă cu minciuna, cu fariseismul, cu abandonarea aproapelui într-o comoditate falsă, întemeiată pe minciună, pe manipulare, pe falsuri. În ultimă instanţă, pe o comoditate dezumanizantă.

În această lucrare nu abordez nici ceea ce este în sine poporul român, adică nici românimea şi nici românitatea, precum nu abordez nici moldovenimea sau moldovenitatea în sine. În vizorul lucrării se află numai ideologiile respective, doctrinele care pretind sau chiar exprimă ceea ce este românitatea sau, respectiv, moldovenitatea în viziunea fiecăreia dintre ele

Nu sînt eu cel care să aducă adevărul cel din ultima instanţă. Departe de mine acest gînd. Dar nădăjduiesc că cele prezentate, fie, uneori, şi într-o manieră destul de tranşantă (pe care unii ar califica-o drept vehementă) să fie o modestă contribuţie la conştientizarea dimensiunilor mult mai largi ale acestei ingrate şi distructive confruntări identitare. Nu, nu la depăşirea acestei confruntări, căci pentru a o depăşi este nevoie de schimbarea viziunii asupra lumii, asupra rostului de om al fiecăruia dintre noi, asupra fenomenului de neam. Dar, înainte de toate, asupra Ortodoxiei ca asupra credinţei celei care dă viaţă veşnică. Această schimbare a viziunii va determina şi schimbarea minţii – metanoia (pronunţat metánia) – cum îi spune greceşte acestui fel de schimbare. Strămoşii noştri traduceau acest cuvînt în limba noastră drept pocăinţă. În sens ortodox al acestui cuvînt. Or, fără pocăinţă nu este posibilă nemurirea.

Aici este cazul să specificăm că nu există doar o singură ideologie care să se revendice drept „românism” autentic. Statul modern român, cel întemeiat în 1859, are la bază o ideologie numită în mod abuziv „românism” pe care, pentru a o preciza şi a o delimita de alte „românisme”, aş numi-o „românismul liberal” sau „euro-românismul”. Această ideologie, devenită de atunci ideologie de stat (cu excepţia scurtei perioade ceauşiste şi a celei imediat premergătoare), are drept stindard ultra-europenismul: conform acesteia, poporul român, prin întreaga sa etnogeneză, istorie, cultură şi aspiraţii, adică întregul fenomen românesc, este un popor european, de vocaţie eminamente europeană care, spre nenorocirea lui, a fost deţinut timp de aproape două milenii (sau un mileniu, în funcţie de versiuni ale ideologiei) în captivitatea „babilonică” a Ortodoxiei, a civilizaţiei ortodoxe, fiind eliberat din ea de către marea generaţie paşoptistă şi cu ajutorilor fraţilor europeni cei de „bună-credinţă”, de către „oamenii de bine”. Vocaţia congenitală a acestei ideologii (într-adevăr confecţionate sub flamura paşoptistă, dar sub îndrumarea venerabililor europeni) este rusofobia maniacală şi cripto-antiromânismul de esenţă.

Şi este firesc să fie aşa: doar statul modern român a fost confecţionat de către „marile puteri europene” la gurile Dunării tocmai pentru a bloca înaintarea spre Ţarigrad a Imperiului Rus. Dar cum poate oare un popor prin excelenţă ortodox – ca etnogeneză, istorie, cultură, năzuinţe, mod de viaţă – să se împotrivească din proprie dorinţă înaintării Rusiei (pe atunci încă ortodoxe) spre leagănul civilizaţiei ortodoxe – Ţarigradul, regele oraşelor, Constantinopolul, oraşul de reşedinţă al împăraţilor romani de credinţă ortodoxă? Poate, dar numai în cazul în care el îşi „uită” năzuinţele, cultura, istoria, etnogeneza. Cînd el devine altul decît strămoşii lui. Cînd devine atradiţional. Da, exact: cînd devine european, cînd se dezagregă, se descompune în homini oeconomici. Alt rost euro-românismul nu are, căci pentru nimic altceva el nu a fost proiectat, ci doar să slujească proiectul geopolitic „România modernă”. Ca exponenţi de referinţă ai acestei ideologii îi putem numi pe T. Maiorescu, N. Bălcescu, A.I. Cuza, toţi regii „români”, în interbelic îi avem pe liberali şi ţărănişti (Titulescu, I. Duca, A. Călinescu, Iuliu Maniu şi alţii). Iar astăzi exponenţii acestei ideologii sînt toţi cei care alcătuiesc clasa politică a României euro-unionale laolaltă cu cei care o servesc cu mintea şi sufletul.

Întreaga operă literară a lui Eminescu (contemporan cu potentaţii românismului liberal), în special, cea poetică, este scrisă într-o limbă autentic românească, şlefuită de poet pînă la perfecţiune. Totodată, limbajul operei sale politice este pe potriva vremii, mai exact, pe potriva auditoriului său pe care îl ataca în limbajul aceluia. Totuşi, dacă e să comparăm limbajul articolelor analitice ale filozofului naţional Eminescu cu scriitura oponenţilor lui ideologici, vom observa deosebiri izbitoare. Eminescu a izbutit în mare parte să păstreze autenticitatea culturală şi spirituală a limbii pe care o mînuia, pe cînd oponenţii lui scriau într-o păsărească ironizată de poet într-un mod foarte copios.

Euro-românismul, pentru a-şi îndeplini misiunea – cea de descreştinare fiinţială (vorba lui D. Stăniloaie) a românilor, – are vital nevoie să-i înstrăineze ontologic pe români de originea lor ortodoxă, de sensul politogenezei lor – cel de apărare a credinţei lor ortodoxe împotriva europenizatorilor de atunci – catolicii unguri şi polonezi, să-i înstrăineze de întreaga lor cultură şi, ca urmare, de conştiinţa de sine. Or, lipsa unei conștiințe de sine îl reduce pe purtătorul conștiinței doar a faptului că el există, la starea de ”animal dotat cu rațiune”. Românismul liberal operează cu bisturiul în mentalul colectiv românesc anesteziat, extirpînd simţul înnăscut al Adevărului şi înlocuindu-l cu cel inoculat al plăcerii necondiţionate: românismul liberal ştie să fie consecvent.

Cultura confecţionată de către euro-românism nu este mai salubră sau mai firească decît „istoria”

„Istoria” românilor, în versiunea ei euro-românească, adică în versiunea care se predă în sistemul de învăţămînt din România şi Republica Moldova, are un puternic iz dulceag de cianură, comportînd aceleaşi efecte. Această „istorie” strict propagandistică îi declară pe români – în virtutea pretinsei lor descendenţe etnoculturale romane – drept exponenţi ai europenismului printre popoarele „barbare” înconjurătoare, avînd misiunea „civilizatoare” printre ei sau, cel puţin, conservarea „europenităţii” lor de expresie „latină”. Această „istorie” stîrpeşte din manualele de istorie şi literatură întreaga operă a cronicarilor, publicaţiile mănăstireşti din veacurile 13-19, întreaga cultură românească de expresie slavonă sau grecească-bizantină, cauza reală a întemeierii ţărilor româneşti şi anume în afara arcului carpatic, soarta istorică a românilor sud-dunăreni (timoceni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni) şi a celor de la nord de Carpaţi, răstălmăceşte şi falsifică intens totul ce este condiţionat de lupta românilor pentru eliberare naţională, pentru păstrarea identităţii şi a condiţiei lor de om – a credinţei ortodoxe şi a aşezămîntului definitoriu al acesteia – adevărata Biserică Ortodoxă – Cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Acelaşi lucru se poate lesne afirma şi despre „limba şi literatura română” predată în aceleaşi incubatoare de „euromi”. „Românii”, ca produşi ai euro-românismului, nu mai sînt în masa lor purtători ai aceloraşi valori ca şi strămoşii lor, nu mai sînt legaţi empatic de aceia, nu se mai simt responsabili moral şi intelectual faţă de ei, de năzuinţele lor, de moştenirea lor duhovnicească şi nici de cea „pămîntească”, cea a ţării şi a aşezămintelor care au făcut posibilă dăinuirea atîtor generaţii de români, de creştini.

Cultura confecţionată de către euro-românism nu este mai salubră sau mai firească decît „istoria”. Ea e la fel împotriva firii româneşti ca şi orice perversiune. Însuşirea „culturii” postmoderniste a euro-românismului perverteşte românii şi generează indivizi împotriva firii lor, a acelei firi prin virtuţile căreia acest popor a izbutit – cu mila şi ajutorul lui Dumnezeu – să depăşească toate ispitele istoriei astfel, încît făuritorii de imperii de odinioară – goţii, hunii, avarii, dar şi seminţiile războinice (gepizii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii) – au fost striviţi sau spulberaţi din istorie, iar stînca românească rămăsese. Pînă acum 150-180 de ani. Pînă a fi săpată la temelie şi surpată de românismul liberal inoculat celor de la vest de Prut cu toată viclenia şi insistenţa proprie venerabililor fraţi din Occident.

Şi astfel, în locul românului prin firea sa ortodox, a fost confecţionat – în mare parte – un „eurom” ca un surogat al europeanului, un fel de sub-european, un fel de tampon între Occidentul „civilizat” şi lumea ortodoxă „barbară” şi „înapoiată”, între clasa politică „românească” cu electoratul ei tembel, pe de o parte, şi, pe de altă parte, întregul popor român reprezentat de toate generaţiile de pînă la fatalul an 1859 şi în parte de cele de pînă la anul pedepsei dumnezeieşti – 1947.

Din eprubeta „Statului Român Modern”, conform reţetei euro-românismului, a ieşit acel homunculus („romunculus”), care a şi fost proiectat şi pentru a cărui ştanţare a şi fost lansat proiectul „România modernă”. Este semnificativ că acest proiect de producere a unor mutanţi etnoculturali a fost lansat exact în acelaşi timp (circa 1775 – „şcoala ardeleană” de factură greco-catolică şi de diriguire austro-ungară) cu proiectul „ucrainean” – cel de confecţionare a unui nou rutean la fel „european” şi esenţialmente antirus şi antiortodox care să devină un instrument în politica Vaticanului şi a fiefului acestuia – Imperiul Habsburgic sau, ulterior, Austro-Ungar, de nimicire a Ortodoxiei şi, ca urmare, a Imperiului Rus. Sau invers: mai întîi a Imperiului Rus ca acea forţă care împiedică distrugerea definitivă a Bisericii Ortodoxe şi apoi, în consecinţă, a Bisericii Ortodoxe ca religie mărturisită liber, neprigonită.

Mai mult decît atît: cine compară aceste două proiecte rămîne uluit de extraordinara lor similitudine la toate nivelurile – motivaţii, coordonare instituţională, autori şi supraveghetori, metode de implementare, surse de finanţare, stakeholder-i (părţi interesate), segmente-ţintă, cadrul temporal şi etape de implementare, „argumente” utilizate, scopuri urmărite, rezultate aşteptate. Chiar şi ulterior, cînd managementul acestor două proiecte a fost luat de la poliţia secretă austro-ungară, el a fost preluat de exact aceiaşi noi manageri – de data aceasta franco-britanici. Şi după această preluare aceste două proiecte îngemănate s-au desfăşurat coordonat, în acelaşi ritm geopolitic, fără să se abată o iotă de la scopurile prestabilite.

De altfel, avem tot temeiul (inclusiv în baza cercetărilor făcute de Theodor Codreanu) să afirmăm că asasinarea lui Eminescu a fost organizată la comanda fraţilor franco-britanici prin filiera lor – poliţia secretă austro-ungară – tocmai pentru faptul că el, prin opera şi activitatea sa politică, punea în primejdie implementarea însăşi a acestui proiect antiromânesc şi anticreştin – „românismul” numit eufemistic „liberal”.

Proiectul ucrainean

Trebuie, însă, să recunoaştem că proiectul ucrainean s-a dovedit a fi întrucîtva mai eficient decît cel „românesc” în ceea ce priveşte rezultatele obţinute. La ora actuală există milioane de ucraineni (foşti ruteni şi foşti ruşi) care cu toată sinceritatea îi consideră pe ruşi în general şi pe ortodocşii ruşi în particular drept duşmanii lor personali care trebuiesc stîrpiţi ca fiind un pericol iminent pentru „lumea civilizată”. În anii celui de-al doilea război mondial diviziile SS ucrainene erau cele mai sălbatice în timpul campaniilor de represalii îndreptate împotriva localităţilor în jurul cărora acţionau detaşamentele de partizani antihitleriste. Puţini cunosc că nimicirea satului belorus Hatîn (să nu confundam cu localitatea Katyn) cu întreaga lui populaţie a fost înfăptuită de „patrioţii” ucraineni. Fireşte, în perioada interbelică trupele armatei române staţionate în Basarabia nu au făcut nimic din cele ce au făcut ucrainenii, dar atitudinea de superioritate „civilizaţională” a ofiţerilor lor şi a unei părţi dintre militarii români – în special cei regăţeni – au lăsat o foarte proastă amintire în mentalul colectiv al moldovenilor de la est de Prut.

Proiectul ucrainean prevedea şi fabricarea unei limbi neruseşti care să fie numită „ucraineană”. Fabricarea se baza pe oficializarea graiului rusesc de sud cu înţesarea lui cu cît mai multe polonisme şi germanisme. Această limbă nu este maternă pentru nici un ucrainean actual, dar este limbă de stat în Ucraina. Oare nu la fel s-a procedat cu „modernizarea” limbii româneşti care a devenit după mutaţiile impuse „limba română” (deci, nu românească cum a fost ea numită dintotdeauna), din perspectiva căreia întreg folclorul românesc, la fel ca şi marile cronici şi scrieri de pînă la „şcoala ardeleană” sînt codificate într-o limbă neînţeleasă pentru vorbitorii neo-românei? Iată că prin această modernizare s-a şi produs înstrăinarea ontologică dintre „românul european” şi întreaga cultură românească. Astfel a fost confecţionat un romunculus fără rădăcini, fără memorie, îngreţoşat de „ţărănismul” românesc, adulator al poşircei „culturale” a vestului. Nişte „mărfuri fade, uşurele”, vorba Poetului.

Un om lipsit de cultură şi de memorie istorică este ca frunza pe apă şi este uşor de manipulat. Este ca o vită care are cele mai primitive, la nivel de instinct, dorinţe, de fapt, zvîcneli: furaj la timp, muls la timp, plimbat la timp, buhai la timp. Vita nu este conştientă că ea este întreţinută într-o fermă („Statul Român Modern”) şi al cărei unic rost este de a fi sacrificată de către proprietarii fermei cînd îi va veni sorocul. Doar un animal dotat cu raţiune (primitivă, de altfel) nu are nevoie de altceva decît de ceea ce îi poate oferi o fermă sau, în cel mai rău caz, o rezervaţie.

Moldovenismul, ca ideologie, ca doctrină

După cum vom vedea puţin mai jos, are şi el artizanii săi cam de aceeaşi filiaţie spirituală ca şi cei ai euro-românismului. Însă, spre deosebire pragmatică de acesta din urmă, moldovenismul exploatează două trăsături esenţiale ale băştinaşilor de la est de Prut şi le abordează în sens reciproc opus: lipsa la ei a unei culturi instituţionalizate şi graiul moldovenesc matern. Prima trăsătură este exaltată, cea de-a doua – este pervertită. Contopirea lipsei de cultură cu schimonosirea graiului moldovenilor este declarată de către această ideologie drept marcă identitară definitorie a „poporului moldovenesc”.

Moldovenimea neîncadrată în experimentul etnocidal al „statului român modern” a fost ferită – adevărat că în mare parte, dar, totuşi, nu integral – de „ingineria genetică” a euro-românismului operată sistemic asupra tuturor românilor regăţeni. Este vorba, fireşte, de cei din „gubernia Basarabiei” şi de cei din guberniile Podoliei şi Hersonului (adică ai Moldovei Noi – cum se numea Podolia de Sud în veacurile 16-17 – şi ai fostului olat al Voziei). Sub aspect social-economic moldovenii basarabeni şi cei bugo-nistreni o duceau neasemuit mai bine decît confraţii lor din Moldova Apuseană şi, ulterior, după nefastul an 1859 , din Regat. O răscoală ţărănească ca cea din 1907 din nordul Moldovei cotropite de „euromi” era de neconceput în Basarabia rusească: nu exista la ţăranii basarabeni nici o motivaţie pentru răscoală, spre deosebire de confraţii lor moldoveni de la vest de Prut. Perioada interbelică i-a făcut pe moldoveni să tînjească amar după vremurile „ţarului”. Zicerea „iaca, pe vremea ţarului Niculai ...” a devenit referinţa cea mai frecventă cu cel mai mare potenţial protestatar a cotidianului basarabean în confruntarea moldovenilor cu realităţile social-economice impuse lor de politica „europeană” a românismului liberal.

Dar nu numai aceasta. Moldovenii est-pruteni – ţărănimea – nu prea s-au integrat în societatea rusească şi nici nu prea au asimilat cultura rusească – nici cea populară, nici cea provincială, nici cea occidentofilă, nici pe cea autentic rusească care reprezintă aportul extrem de consistent al Rusiei la civilizaţia ortodoxă. Conform regulii statisticii Imperiului Rus, orice persoană de credinţă ortodoxă care putea vorbi ruseşte era consemnată în statistici automat drept rus, deoarece criteriul credinţei era cel determinant. Astfel, de exemplu, germanii ortodocşi erau notaţi drept ruşi, iar rudele lor imediate, care vorbeau rusa la fel de bine şi, poate, nici nu mai cunoşteau limba germana, dar care erau luterani, erau înregistraţi ca germani. Un moldovean care, ca orice alt moldovean, era numai şi numai ortodox, dar vorbea ruseşte cu operatorul recensămîntului, era notat drept rus, iar, eventual, frate-său care nu vorbea ruseşte era notat drept „moldovean” sau „român” (în numeroase cercetări statistice, geografice şi etnografice ruseşti locuitorii băştinaşi ai guberniei Basarabiei erau notaţi ruseşte drept „rumînî”, adică „români”; o ultimă asemenea consemnare am găsit-o pentru anul 1897; astfel, ideologia de „moldoveni neromâni” nu este produsul Imperiului Rus, ci al revoluţiei bolşevice leninist-troţkiste, după cum vom vedea mai jos).

Astfel, conform recensămîntului Basarabiei din anul 1912 consacrat centenarului încorporării Basarabiei în Imperiul Rus, moldovenii constituiau 56% din întreaga populaţie de circa 2,5 milioane. Aceasta înseamnă cu numărul lor real era întrucîtva mai mare. Dar, ceea ce este şi mai relevant, din această cifră şi din metodologia catalogării etnicităţii intervievatului rezultă că majoritatea populaţiei guberniei Basarabiei o alcătuiau moldovenii care nu cunoşteau limba rusă. Rezultă, deci, că majoritatea moldovenilor est-pruteni nu a fost influenţată de rusificare, cel puţin, de rusificare directă. Adică ei au conservat felul lor de a fi de pînă la 1812.

Şi aceşti moldoveni, ciocnindu-se cu noile autorităţi militare ale Basarabiei – în ianuarie 1918 – au suferit un şoc cultural. Ei pur şi simplu nu îi înţelegeau pe fraţii „români”. Da, fireşte, ei înţelegeau unde e verbul, unde e predicatul, unde e articolul hotărît, dar rădăcinile majorităţii cuvintelor le erau necunoscute. Dar, ceea ce este şi mai relevant, nici autorităţile regăţene nu îi înţelegeau pe localnici. Veneticii i-au catalogat îndată pe moldovenii est-pruteni drept rusificaţi (adică, „ruşi”, „bolşevici” în limbajul „rafinat” al euromânei”), uitînd că, de fapt, ei erau cei deznaţionalizaţi şi franţuziţi pînă la nivel de cromozomi. Doar şi preotul-poet Alexie Mateevici a scris chiar o poezie întitulată de către el „Unora” în care fiecare strofă începe cu constatarea culturologică „Noi nu ne înţelegem” şi în care el arăta totala înstrăinare a limbii „literare” „româneşti”, adică a limbii (neo)române de limba tradiţională românească, de limba poporului român, deci şi de limba moldovenilor. Autorul „Limbii noastre” (scrise de către el în manuscris cu litere latine) nu poate fi bănuit de „antiromânism” şi de „rusificare”. El a trecut prin acest şoc aflîndu-se în calitate de preot militar în cadrul trupelor ruseşti de pe frontul românesc antigerman unde s-a şi ciocnit de românismul liberal.

Prin această atitudine anti-moldovenească, care, de fapt, era o atitudine anti-românească sui generis, aceşti „romunculi” legitimau, practic, moldovenitatea şi, implicit, puneau bazele ideologiei antiromâneşti a moldovenismului. Autenticitatea moldovenească, cea moştenită din străvechime şi conservată nu numai în cronicele şi folclorul moldovenesc, ci şi în cotidianul ţărănesc al moldovenilor est-pruteni, a fost declarată „neromânească”, „rusească”, „bolşevică”. Păsăreasca euromă adusă şi impusă de către administraţia statului „român” modern peste moldovenisme nu a putut fi primită de către aceştia. Ei vedeau şi simţeau cu toate fibrele discrepanţa izbitoare între „limba dulce-a mamei” şi păsăreasca fadă şi cazonă. Tocmai această opoziţie sociolingvistică şi chiar culturală a legitimat întru totul, în viziunea moldovenilor din partea locului, recurgerea lor la glotonimul de „limbă moldovenească”. „Limba moldovenească” ca negare a păsăreştii franţuzite, nu ca negare a limbii româneşti celei din străvechime.

Românismul liberal şi produşii acestuia - euromii – au fost cei care au trasat o linie de demarcare netă, agresivă pe care tot ei au ridicat un zid între cei de la vest de Prut şi cei de la est de Prut. Un zid care a rămas de atunci încoace insurmontabil. Un zid care trece prin suflete şi prin minţi. Un zid mai înalt şi mai durabil decît zidul căzut al Berlinului. Zidarii îşi cunosc treaba.

Întreaga perioadă interbelică a constituit pentru marea majoritate a băştinaşilor basarabeni un efort de rezistenţă împotriva „euromizării”: moldovenii nu înţelegeau nicidecum să devină euromi. „Românul” a apărut în faţa lor nu ca frate – de limbă, de cultură, de simţire, de credinţă, ci ca un străin, ca purtător al unei alte culturi. Ba mai mult, după interzicerea de către statul modern român a calendarului bisericesc, moldovenimea basarabeană a înţeles că aceşti străini care vorbesc o limbă pocită de străinisme nu numai că sînt străini prin cultura lor, dar că şi sînt de altă credinţă, una care doar mimează Ortodoxia. Izgonirea de către statul „român” a calendarului bisericesc din Biserica Română a stîrnit proteste în masă în toată Moldova istorică (ceea ce demonstrează odată în plus specificul moldovenesc în raport cu ceilalţi români), dar mai cu seamă în Basarabia. Prigoana la care au fost supuşi creştinii ortodocşi, adică cei care au păstrat calendarul bisericesc în uzul lor liturgic, i-a întărit pe moldoveni în atitudinea lor pe puţin spus neîncrezătoare faţă de acei euromi care îşi spuneau din motive neştiute „români”. De atunci, printre moldovenii de la est de Prut sensul cuvîntului „român” a fost substituit de sensul conceptului de eurom, adică de produs al românismului liberal, al antiromânismului. Căci în administraţia civilă şi militară românească moldovenii basarabeni (iar între 1941 şi 1944 şi cei transnistreni) nu au văzut „fraţi”, ci euromi, nişte străini de neam.

Această atitudine de rezistenţă, izvorîtă din autenticitatea moldovenească, din simţirea străveche nealterată de experienţele anticreştine ale „românismului” liberal, a constituit, la nivel de conştiinţă de masă, de conştiinţă socială, un moldovenism nedoctrinar, neideologic, un moldovenism psihologic, moral şi chiar identitar. Putem afirma că agresiunea deculturalizantă a românismului liberal a stîrnit chestiunea identitară a moldovenismului, a generat mutaţii la nivel identitar în conştiinţa colectivă de sine a populaţiei băştinaşe de la est de Prut.

Din acel şoc cultural moldovenii nu şi-au revenit nici pînă astăzi. Lucru ce nu poate fi înţeles de către euromii care formează azi majoritatea societăţii statului „român” modern european. Nu că nu vor să înţeleagă. Pur şi simplu ideologia primitivă a euro-românismului nu oferă instrumente culturologice de analiză: tot ce nu corespunde la milimetru cu cadrul lor fad şi uşurel este îndată respins ca ceva străin, „neromânesc”. Cum şi este respinsă întreaga cultură şi istorie românească dacă nu izbutesc să le falsifice, adică să le adapteze percepţiei extrem de rigide şi de înguste a euromului.

Reacţia ţărănimii moldoveneşti la acest şoc cultural, a fost un „Nu!” răcnit împotriva românismului liberal, a felului de „român” fad, fals, măsluit, antiromân de firea lui artificială. Fără vreun recurs la dovezi istorice, culturale, lingvistice, etnografice, civilizaţionale etc. pe care le furnizează supra-abundent toate aceste domenii de cercetare şi de tezaurizare a experienţei poporului. Psihologic, moral şi cultural îi putem înţelege reacţia. Dar nu mai mult. Deşi şi aceasta este mult. Chiar suficient pentru a produce o fractură în spaţiul identitar.

Această reacţie, dar, înainte de toate, motivaţiile şi resorturile profunde ale acestei reacţii fireşti ale moldovenilor de la est de Prut, nu şi-au găsit pînă astăzi o expresie doctrinară, ideologică care să fie fundamentată consistent pe realităţile istorice, lingvistice, culturologice, etnografice, sociologice, geopolitice etc. ale acestei populaţii înstrăinate. Dat fiind că în prezenta lucrare ne raportăm strict la doctrine, la ideologii, nu putem să abordăm vreo doctrină pozitivă a moldovenismului, deoarece nu cunoaştem nici un autor care să fi valorificat realităţile numite imediat mai sus.

Acest şoc cultural a fost, însă, aproape îndată folosit de „duşmanii de clasă” ai „burgheziei române” pentru a-i manipula pe moldoveni în lupta „proletariatului basarabean împotriva moşierului ocupant român”. Aşa, după încorporarea „Republicii Democratice Moldoveneşti” în statul modern român din Martie 1918, a apărut în laboratoarele ideologice ale bolşevismului moldovenismul ca ideologie „identitară” pretins a „moldovenilor”.

Moldovenismul de cavernă declară că el deţine toate dovezile

„Moldovenismul” ideologic, confecţionat în replică la expansionismul românismului liberal, nu a izbutit să depăşească nivelul de cavernă. În loc să vădească românismul liberal drept monedă calpă a sforarilor oculţi, şi să îl trateze ca atare – ca fals împotriva identităţii româneşti – moldoveniştii s-au năpustit asupra lui cu toată furia bourului heraldic. Fără nici un discernămînt, fără a lucra cu bisturiul, fără a izbăvi grîul adevărului captiv din cătuşele pervertitoare ale europenismului fundamentalist şi anticreştin al românismului liberal. Moldovenismul ideologic parazitează pur şi simplu pe acel „Nu!” răcnit din adîncul nemincinos al inimii simple a ţăranului înşelat de acele „mărfuri fade, uşurele” care se erijau în postura de „eliberatori” şi „culturalizatori”. Şi la fel ca acel „Nu!” este lipsit practic întru totul de dovezi istorice, culturale, lingvistice, etnografice, civilizaţionale etc. întru sprijinul tezelor sale pe puţin spus aiurite.

Bunăoară, ideologia „clasică” a moldovenismului afirmă că moldovenii au o cu totul altă etnogeneză decît românii, şi anume: moldovenii sînt slavi care au suferit o „românizare” de suprafaţă, iar limba „moldovenească” este, spre deosebire de limba română, o limbă slavă hiper-coruptă de influenţele limbii române de origine latină. În replică la (neo)română, dar după o metodologie echivalentă, inclusiv cu metodologia de fabricare a „limbii ucrainene”, moldoveniştii au încercat chiar să confecţioneze şi ei o „limbă moldovenească” pe baza împrumuturilor masive din limba rusă (deh, limbă slavă „înrudită”) şi a lexicului autohton. Astfel, a apărut „acreala chişetică” în loc de acidul uric, „şinşiancă” în loc de cincinal (după modelul rusesc „piatiletka”), „sinecost” în loc de preţul de cost (tot după modelul rusesc „sebestoimost’”); sau asemenea titluri (cu litere ruseşti) ca „Zădăşili zîdirii soţializmului” (Sarcinile construcţiei socialismului). În raport cu limba românească autentică această „moldovenească” este identică cu „ucraineana” în raport cu limba rusă.

Previzibil, moldovenismul de cavernă declară că el deţine toate dovezile, că istoria este de-a întregul de partea lui. Dar el nu are răspunsuri la cele mai elementare întrebări: dacă Eminescu este „un adevărat moldovan”, cum se explică atunci, cel puţin, asemenea versuri ale lui cum ar fi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” sau „De la Nistru pîn’la Tisa tot românu’ plînsu-mi-sa...”? Ţara Moldovei îşi trage numele de la numele rîului Moldova, afluent dinspre Carpaţi al rîului Siret. Deci, presupusul etnonim „moldovean”, derivat din toponimul „Moldova”, este unul de tip geografic (cum ar fi cel de american, siberian, balcanic, european, african, caucazian etc.). Cum se numeau pe sine acei oameni care au întemeiat acea ţară în valea rîului Moldova şi cum se numeau ei ca popor pînă a descăleca acolo? Căci la începuturi, Ţara Moldovei nu era „de la munte pînă la mare”, ci era doar în valea micului rîu Moldova şi de-a lungul versantului răsăritean al Carpaţilor – între Ţara Vrancei şi Ţara Şepeniţului (acum pe locul acestei ţări se află Bucovina şi întreaga regiune Cernăuţi). Dar cum se numeau pe sine locuitorii de acelaşi neam cu cei din Ţara Moldovei, dar care locuiau în ţările lor – Ţara Lăpuşnei, Ţara Orheiului, Ţara Tigheciului, Ţara Vrancei, Ţara Bîrladului? Căci nu se puteau numi moldoveni deoarece nu erau locuitori ai Ţării Moldovei din valea rîului omonim, dar toţi fiind de acelaşi neam.

Pentru moldovenişti, istoria moldovenilor începe numai în „1359” – anul de legendă al mitului fondator al Ţării, deşi anul recunoaşterii „internaţionale” este 2 Februarie 1365, cînd coroana ungară a renunţat să-şi mai recupereze marca de graniţă „Ţara Moldovei” capturată de maramureşeanul (nemoldovan, deci) „Bogdan Infidelul”, cunoscut de către urmaşi drept Bogdan Întemeietorul Ţării Moldovei, un străbunic al lui Ştefan cel Mare. Circa 1100 de ani de pînă atunci sînt şterşi din istoria acelui popor care a întemeiat Moldova şi i-a asigurat dăinuirea. Avem deci, iarăşi un atentat la memoria istorică, la cinstirea părinţilor, la empatia firească faţă de înaintaşi, la moştenirea noastră care ne-a asigurat dăinuirea de peste un mileniu pînă la anul întemeierii ţării şi, prin urmare, existenţa noastră astăzi.

Şi după această dată, istoria „moldovenească” este extrem de selectivă: „Cazania” Sfîntului Ierarh Varlaam al Moldovei are numai denumirea ei ciuntită, pe cînd denumirea ei deplină, aşa cum a conceput-o autorul ei – „Cazania sau Carte românească de învăţătură pentru praznicele împărăteşti şi duminicile de preste an” – este neglijată cu desăvîrşire. Se trece cu vederea şi precuvîntarea scrisă de acelaşi sfînt ierarh moldovean la cartea sa – „Răspuns catehismului calvinesc” – în care el arată răspicat cui anume i se adresează el prin lucrarea sa teologică: „cătră toţi românii şi cîţi sîntu pravoslavnici întru această limbă rumânească în părţile ungureşti”. Şi nici o vorbă despre moldoveni. Sau cronicarii moldoveni sînt citaţi numai ciuntit, ocolindu-se cu multă grija, să zicem, lucrarea lui Miron Costin cu un titlu atît de moldovenesc ca „De neamul moldovenilor” în care el declară fără ocolişuri: „că noi toţi, şi moldovenii, şi muntenii şi cei din părţile ungureşti, toţi români ne răspundem”.

O ideologie cu adevărat durabilă, trainică are răspunsuri convingătoare, ştiinţifice, consistente moral, la orice problemă, la orice întrebare. Dar, evident, nu este cazul „moldovenismului”.

Moldovenismul ideologic ne lipseşte pe noi toţi, în primul rînd pe moldoveni, de întreaga noastră istorie, de întreaga noastră cultură, oferindu-ne în loc un proletcultism agresiv şi obtuz, avînd drept stindard incultura şi ignoranţa. Şi această incultură, această anti-istoricitate este declarată a fi „cultură moldovenească” autentică. Din cauza lenei intelectuale, deseori, chiar a agresivităţii anti-cărturăreşti de sorginte bolşevică, şi a iresponsabilităţii morale, a respingerii poruncii dumnezeieşti de a-ţi cinsti părinţii (şi pe cei imediaţi, şi pe cei din vremurile demult apuse), moldoveniştii refuzau şi, practic, continuă să refuze să-şi depună eforturile pentru a-şi însuşi cultura generaţiilor – a tuturor generaţiilor – strămoşeşti. Este vorba de respingerea unei culturi autentice, a unei culturi vrednice de a fi cunoscută şi însuşită. Şi nu numai de către urmaşii becisnici ai celor care au făurit-o. Moldovenismul ideologic are drept una dintre principalele sale sarcini să îndreptăţească şi chiar să eroizeze cantonarea moldoveniştilor în cea mai obscură şi confuză incultură şi ignoranţă istorică. Moldovenismul ne lipseşte şi de cultură, şi de istorie, reducîndu-ne la memoria unui „aici şi acum”, la memoria cel mult a ultimelor două generaţii – părinţii sovietici şi buneii interbelici. Celelalte circa 80 de generaţii sînt şterse cu toată stăruinţa şi îndîrjirea din cunoaşterea şi recunoştinţa noastră, a celor de la începutul veacului 21.

Moldoveniştii au înlocuit cultura, limba şi istoria românilor cu un surogat degenerat cum este românismul liberal

Ideologia moldovenismului a fost confecţionată în plin triumf al troţkismului (anii 1924-1932, cu prelungiri mai mult sau mai puţin consistente, dar latente, pînă în anul 1956 şi modernizat, într-o formulă mai potolită şi mai flexibilă, după 1994), liberalismul postmodernist avîndu-şi rădăcinile intelectuale şi morale tocmai în acel troţkism. Şi, în mod legic şi logic, moldovenismul veacului 21 poartă pecetea mentalităţii şi „moralei” autorilor săi – comuniştii troţkişti ca părinţii fondatori ai Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi, respectiv, ai ideologiei „de stat” a acesteia – moldovenismul proletcultist. Şi este extrem de revelator faptul că acest moldovenism a fost confecţionat în opoziţie strict simetrică faţă de ideologia de stat a României moderne – românismul liberal. Astfel, potrivit ideologiei moldoveniste interbelice, „cultura” moldovenistă („prolet-cultura” ei o numesc „cultură moldovenească”) se deosebeşte de „cultura românească” (aşa cum aceşti troţkişti o percepeau – în sens de românism liberal) prin faptul că prima este o „cultură a proletariatului şi a ţărănimii moldoveneşti revoluţionare”, iar cea de-a doua – românismul (liberal) – este falsa cultură a burgheziei române reacţionare.

Moldoveniştii (mai exact, troţkiştii) au înlocuit în mod viclean cultura, limba şi istoria românilor cu un surogat degenerat cum este românismul liberal, declarîndu-l pe acesta drept expresia firească şi deplină a poporului român. Definind astfel duşmanul (de clasă), a fost uşor ca ei să confecţioneze, potrivit metodologiei lor „clasiale”, o ideologie axată strict pe respingerea ontologică a românismului (liberal) – moldovenismul proletcultist. Din cauza acestei „specializări” foarte înguste, moldovenismul proletcultist nu are idee de istoria, cultura şi limba autentică a poporului român şi nici nu bănuieşte că ar exista ceva diferit de euro-românism. Acesta cataloghează în mod automat şi fără un minim discernămînt orice manifestare a fenomenului românesc, inclusiv cele autentice, drept expresie a „pseudo-culturii româneşti burgheze şi reacţionare”. Orice: şi colindele, şi „căluşarii”, şi scrierile lui Mihail Sadoveanu, şi fenomenul legionar laolaltă cu călăii acestuia – liberalii şi ţărăniştii interbelici cu toată clasa politică a României moderne etc. Ei sînt absolut simetrici cu „euromul” standard.

Astfel, moldovenismul proletcultist trece la rebut sau direct la „manifestări duşmănoase” orice ţine de sau adie a cultură românească. Tot ce este cu adevărat românesc este declarat principialmente nemoldovenesc şi chiar anti-moldovenesc. Şi ce rămîne atunci „moldovenesc”? Nimic. Chiar nimic. Iar pentru a umplea golul căscat, moldovenismul confecţionează surogate cu totul nemoldoveneşti, cea mai cunoscută mostră fiind dansul „Moldoveneasca” care nici ca ritm, nici ca melodie, nici în costumaţie, nici ca mişcări nu are nimic în comun cu nici o zonă sau subzonă etnografică de la Est de Prut sau de Nistru, cu atît mai mult de la Vest de Prut. Acest dans este un banal gopac ucrainean stilizat în spiritul marşurilor săltăreţe revoluţionare care pretindeau să exprime bucuria şi fericirea oamenilor muncii în cadrul Uniunii Sovietice.

Prin urmare, „cultura moldovenească” de factură troţkistă nu este altceva decît o incultură crasă şi agresivă a cărei debilitate irupe la paroxism chiar şi în comparaţie cu surogatele ejectate de euroromânism. Tocmai din această pricină, în viziunea proletcultistă şi, totodată, post-modernistă, a moldovenismului ideologic, incultura nu mai este incultură, ci o varietate de cultură. Tocmai în această inversiune de sensuri, mai exact, de abolire a sensului de cultură şi de istorie rezidă inconsistenţa intelectuală şi morală a ideologiei bolşevice a moldovenismului. Dacă incultura este deja o varietate de cultură, iar lipsa de memorie este o varietate de memorie, atunci avem de a face cu o perversiune proprie post-modernismului şi produsului său politic – liberalismul (pentru a cărui combatere a şi fost proiectat acest moldovenism). Pentru liberalism (post-modernism) nu există răul ontologic şi nici binele ontologic. Răul devine în viziunea acestuia o varietate a binelui, patologia nu mai e patologie, ci o varietate a sănătăţii, păcatul nu mai este păcat, ci este o varietate a virtuţii, de unde avem şi, să zicem, homosexualitatea ca o varietate a firescului. Exact după cum moldovenismul proletcultist proclamă incultura crasă drept varietate a culturii.

Aici ar fi cazul să menţionăm că troţkismul nu este altceva decît o versiune pentru uzul „proletariatului” a liberalismului sfîrşitului veacului 19. Or acesta din urmă constituie originea metodologică şi axiologică a „românismului” liberal, a euro-românismului, mai exact, a antiromânismului. Şi nu este deloc de mirare că moldovenismul de sorginte troţkistă, fiind, sub aspect metodologic şi moral, „nepot de frate” al liberalismului şi „văr” cu euro-românismul, are drept duşman tocmai cultura şi istoria, iar, ca ţintă de doborît – credinţa ortodoxă a poporului nostru; acea credinţă, acea Biserică căreia poporul nostru îi datorează întru totul existenţa sa şi dăinuirea în istorie, acea credinţă care ne face pe noi oameni. Oare nu moldovanul Eminescu a constatat cu concisa-i genialitate că „Biserica Ortodoxă este mama poporului român”?

Lipsa deplină şi desăvîrşită a oricărui recurs la Ortodoxie este firească pentru moldovenismul proletcultist: fiind produsul ideologiei anticreştine a troţkismului (la fel ca şi euro-românismul), în acest moldovenism doctrinar nu îşi are locul Ortodoxia, Dumnezeu-Sfînta-Treime, Hristos-Dumnezeu-şi-Om, legea strămoşească nu reprezintă nici temeiul, nici scopul, nici năzuinţa, nici trăirea, nici structura sufletească şi duhovnicească a „moldoveanului” confecţionat de ideologia troţkistă a moldovenismului. Ca şi troţkismul, moldovenismul nu are nevoie – în final – de oameni, ci de animale dotate cu raţiune ca să poată înţelege ordinele stăpînilor. Căci „proletarul”, în viziunea troţkistă, nu trebuie să aibă vreo cultură, vreo umbră de memorie istorică. El are nevoie doar de „proletcultură”, adică de o anticultură – deculturalizantă, abrutizantă, dezumanizantă.

La fel ca şi românismul liberal, moldovenismul proletcultist are ca efect desfiinţarea deplină ca popor a celor care îi vor da crezare şi îşi vor lăsa minţile încătuşate în chingile strivitoare ale inculturii. Ca urmare, aceştia vor degenera din popor într-o populaţie, nu numai în sens statistic (căci poporul este cultură, iar populaţia este statistică pentru contabilitatea proprietarilor de ferme umane), dar şi în sens „zoologic” – în faună locală. Doar animalele dotate cu raţiune nu au nevoie de memorie istorică şi nici de cultură.

Două doctrine ale românismului

Confruntarea reciproc aneantizantă dintre moldovenismul proletcultist şi românismul liberal (”românismul” oficial al societăţii „statului modern român”) pare să fi fost preprogramată. Fiecare dintre aceste două ideologii distrugătoare de popor îşi obţine efectele pentru care ele au fost proiectate fiecare în „zona sa de influenţă”: la est şi, respectiv, la vest de Prut. Şi din această confruntare au de pierdut – existenţial – toţi, şi cei care se socotesc români, şi cei care se socotesc „moldoveni neromâni”. Au de cîştigat numai cei care au nevoie de animale dotate cu raţiune – şi aceasta limitată la înţelegerea poruncilor stăpînilor.

Pentru a completa tabloul, trebuie să pomenim încă două doctrine ale românismului. Una îi are ca exponenţi pe B. P. Haşdeu, M. Eliade, O. Goga, L. Blaga, unii teoreticieni ai mişcării legionare şi alţii. Aceşti gînditori fac apel la un concept inexistent în realitate şi principialmente neverificabil – „substanţa etnică”, „matricea ancestrală” etc. Conform acestei doctrine, fiecare popor are dintru începutul existenţei sale „multimilenare” un dat, o matrice imuabilă, inalterabilă, indestructibilă decît numai prin genocid. Şi această matrice trece prin istorie şi de care se agaţă tot soiul de influenţe mai mult sau mai puţin pasagere, în particular, în cazul românilor, Ortodoxia. „Omul românesc” este păgîn, dacic, peren. Pentru moment poate fi şi ortodox, sau greco-catolic, sau iehovist sau chiar liberal sau comunist. Căci, chipurile, nimic dintre aceste „influenţe” nu poate să-i altereze „substanţa etnică”.

În perioada lui Nicolae Ceaușescu acest concept a fost ideologizat, iar ideologia rezultată a fost numită ”protocronism”. Protocronismul a fost sprijinit la cel mai înalt nivel: regimul ceaușist s-a înfruptat copios din fanteziile protocronismului pentru a-și fundamenta național-comunismul – ideologia de stat a României socialiste. Regimul lui Ceaușescu a avut nevoie de o legitimare ideologică a cursului său geopolitic de frondă împotriva hegemoniei sovietice. Ideologia de stat fiind marxismul, regimul nu a putut recurge la alte doctrine pentru a-și legitima identitatea geopolitică, decît la cea mai apropiată – pagînismul militant și anticreștin al protocronismului.

Vulgarizatorii doctrinei acestui fel de ”românism ancestral” (N. Săvescu, „Roxin” şi compania) sînt tocmai aşa-numiţii protocronişti, daco-maniacii care nu au nici o tangenţă cu ştiinţa – nici cu cea a istoriei, nici cu lingvistica, nici cu etnografia. Ei propun în loc de ştiinţă (în loc de cultură, de istorie, de lingvistică etc.) nişte opuri stoarse din minţi inflamate care nu depăşesc, în caz optim, condiţia de „phantasy” de cea mai joasă speţă, ca un afront adus chiar şi producţiei de altă dată de science fiction. O cu totul altă temă este scopul pe care ei îl urmăresc şi cine sînt într-adevăr sponsorii lor politici. Spre deosebire de daco-paţi, fondatorii citaţi ai românismului păgânesc cel puţin îşi luau vînt în elaborările lor, pornind de la nişte autenticităţi etnografice, folclorice, lingvistice, istorice. Ei greşeau. Dar ei nu manipulau şi nici nu trişau, spre deosebire de vulgarizatorii lor.

Fenomenul românesc s-a clădit, însă, şi este produsul prin excelenţă al unui românism cu totul diferit de cele numite mai sus. Este vorba de ceea ce aş defini drept românismul ortodox. Exponenţii lui sînt milioanele de români cîţi au asigurat dăinuirea în jurul Carpaţilor şi a Dunării a fenomenului românesc, dintre care îi putem numi cu recunoştinţă pe asemenea titani ca autorul Mioriţei şi autorii întregului folclor românesc cu toate variantele lui încrucişate organic între ele – moldovenească, muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, crişăneană, maramureşeană, voziană, – Eminescu, voievozii noştri creştini Sf. Ştefan cel Mare, Sf. Constantin Brîncoveanu, Sf. Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopu etc., cronicarii moldoveni, Sfinţii Ierarhi Varlaam, Dosoftei, Glicherie, sfinţii care s-au nevoit pe pămînturile strămoşeşti de orice limbă maternă ar fi fost ei (cum ar fi Sfîntul Paisie Velicicovschi, numit în Rusia „al Moldovei”), I. Creangă, N. Ionescu, M. Vulcănescu, D. Stăniloaie, unii gînditori ai mişcării legionare şi foarte mulţi alţii care s-au răpus pentru „lege, neam şi ţară” (lege în sensul vechi, cel de credinţă) pe cîmpurile de bătălie militară şi/sau spirituală, înfruntînd fie expansiunea mahomedană fie, mai des, cea europeană în persoana catolicismului – ungurii şi leşii.

Contribuţia moldovenească la fenomenul românesc este substanţială, dacă nu covîrşitoare

Cred că nu este vreun domeniu, vreun aspect al acestui fenomen care să nu fi beneficiat de contribuţia moldovenească. Sondajele din România arată că românii îl socotesc pe domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare ca cel mai mare român, iar pe Mihai Eminescu drept cel mai mare poet român. Enescu şi Porumbescu, Ibrăileanu şi Sadoveanu, Petru Rareş şi Vasile Lupu, mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, Corneliu Zelea-Codreanu şi nenumăraţi mulţi alţii. Fără aceşti moldoveni fenomenul românesc nu că nu ar fi fost complet sau ar fi fost sărăcit. El nu ar fi existat deloc. Bineînţeles, că şi aportul celorlalte ramuri ale neamului românesc este important, necesar. Tocmai fără aportul lor fenomenul românesc ar fi fost sărăcit şi incomplet. Dar acest aport este exclusiv la românismul ortodox. Nu la cel păgânesc. Cu atît mai mult nu la cel liberal (antiromânesc).

Desfiinţarea românismului ortodox nu poate fi obţinută decît numai prin extirparea din el a măduvei moldoveneşti. Iată de ce pseudo-românismele – cel liberal şi cel păgânesc – sînt eminamente şi anti-moldoveneşti. Şi moldovenimea neideologizată simte „din rărunchi” această primejdie de moarte din partea acestor false românisme, autentice antiromânisme. Şi se revoltă. Şi se împotriveşte. Aşa cum înţelege. Aşa cum simte.

Va urma