În prima jumătate a secolului XX, ca parte a studiilor de eugenie din Suedia, a fost lansat un program de sterilizare obligatorie. Conform diferitelor estimări, programul a afectat 63.000 de femei. Sterilizarea din Suedia a continuat pînă în 1970 cînd a fost încheiat, fiind catalogat ca o crimă împotriva umanităţii. Sterilizarea era considerată voluntară, dar, de fapt, era obligatorie. Conform War History Online, programul avea ca scop prevenirea reproducerii oamenilor ce nu erau ”arieni” sau a celor ce erau consideraţi purtători ai unor trăsături genetice defectuoase. În 1921, Institutul Statal de Biologie Rasială a fost înfiinţat în oraşul Uppsala din Suedia. Principalul scop al instituţiei era de a studia problemele cauzelor degenerării umane provocate de amestecul raselor. Ideea înfiinţării instituţiei a fost propusă de Partidul Social-Democrat, mai tîrziu fiind aprobată unanim în cadrul unei întîlniri a Parlamentului suedez

Fostul prim-ministru al Suediei, Hjalmar Hammarskjold, a fost ales director al institutului. În scurt timp, oraşele Uppsala şi Lund au devenit cunoscute ca centre internaţionale pentru studiul problemelor rasiale. Concluziile cercetătorilor au fost recunoscute necondiţionat în diferite ţări, în special Germania.

Fată sterilizată pentru că nu  putea învăţa catehismul

Istoricul Maya Runis, ce a studiat documentele arhivate, a descoperit o scrisoare ce a şocat-o: „Era o scrisoare adresată de către un preot Poliţiei. El se plîngea că o fată de 13 ani nu putea învăţa catehismul. Era sfîrşitul anului 1930 şi scrisoarea a reprezentat un motiv suficient de bun pentru ca fata să fie sterilizată”.

La începutul anilor 1930, Partidul Social-Democrat şi cel Ţărănesc din  Suedia au cerut Guvernului să ia măsuri pentru prevenirea degradării naţiunii suedeze. Cercetările realizate în cadrul Institutului Statal de Biologie Rasială arătau că degradarea naţiunii suedeze era provocată de violarea purităţii.

Desigur, următorul pas al autorităţilor a fost să prevină ca oamenii din mariaje interrasiale sau cu „locuitori inferiori din punct de vedere etnic” să aibă copii. În Iulie 1933, în Germania, pe baza recomandărilor cercetătorilor implicaţi în eugenie a apărut Legea pentru Prevenirea Progeniturilor cu Boli Ereditare. Adolf Hitler a semnat legea şi alte 200 de cărţi eugenice au fost create, special pentru controlarea implementării ei. 

În 1934, o lege similară a apărut în Suedia, dar sterilizarea locuitorilor „inferiori” era o procedură „exclusiv voluntară”. Desigur, nimeni nu îşi dădea acordul pentru procedură, aşadar legea trebuia schimbată. Afluxul de străini, neacceptaţi din punct de vedere etnic, era limitat în ţară. În 1930, demonstraţii masive au fost ţinute în Suedia împotriva sosirii evreilor în ţară.

Astfel de evenimente erau organizate de către Guvern, ce utiliza „vocea ficţională a oamenilor” pentru a atinge ţelurile purităţii rasiale. Apogeul valului de sterilizare a femeilor „inferioare” şi de castrare a bărbaţilor a avut loc în 1946. După procesul de la Nuremberg, practica sterilizării a fost declarată la nivel universal o practică criminală şi barbară.

În ciuda cercetătorilor, Suedia nu a încetat să cureţe, din punct de vedere rasial, populaţia. Însă a încercat să îndrepte atenţia populaţiei asupra procedurii. Femeile erau chemate în birouri de asistenţă socială. Aici erau informate despre viitoarele operaţiuni. Cele ce încercau să refuze procedura erau intimidate prin închiderea forţată în spitale pentru persoane cu boli mintale, le erau luate drepturile parentale sau beneficiile guvernamentale. Tot procesul se încheia cu semnarea voluntară a documentului pentru operaţiune. 

La scurt timp, definiţia inferiorităţii a fost extinsă. Pînă la sfîrşitul războiului, „castrarea voluntară” a criminalilor periculoşi şi a bărbaţilor cu dorinţe sexuale neobişnuite sau excesive a fost adăugată legii. Institutul Statal de Biologie Rasială a fost redenumit în Institutul Geneticii Umane, iar în 1958 a fost integrat de Universitatea Uppsala. Astfel, referinţele privind inferioritatea rasială au fost scoase din legea sterilizării populaţiei.

Pentru mulţi suedezi, sterilizarea era un proces natural

În 1964, Suedia a liberalizat legislaţia sterilizării, dar procesul a continuat. Ultimul proces de sterilizare a unei persoane cu probleme mintale a avut loc în 1976. Acest lucru nu a atras atenţia publicului precum sterilizarea anterioară a 60.000 de femei.  Pentru mulţi suedezi, din acea perioadă, sterilizarea era un proces natural ce nu ridica semne de întrebare.

În concordanţă cu legea, femeile şi bărbaţii erau supuşi sterilizării dacă serviciile sociale sau autorităţile din domeniul sănătăţii îi declarau ca fiind deficienţi din punct de vedere mintal şi rasial. Oamenii ce nu întruneau standardele fizice ariene sau aveau abilităţi de învăţare extrem de slabe intrau în aceeaşi categorie.

Una dintre victime, Maria Nordin, de 72 de ani, afirma: „Am început să-mi pierd vederea în copilărie. Părinţii mei nu aveau suficienţi bani pentru ochelari. La şcoală nu puteam să văd ce scria profesoara pe tablă, dar îmi era frică să spun. Astfel am fost catalogată cu retard mintal şi trimisă la o şcoală pentru copii cu dizabilităţi mintale. La 17 ani, directorul mi-a oferit mai multe documente pe care trebuia să le semnez. Ştiam că trebuie să le semnez. În ziua următoare am fost trimisă la un spital pentru operaţie. Mi-au spus că nu voi avea niciodată copii”.

Din anii 1970, la nivel global, perspectiva s-a schimbat privind persoanele cu probleme mintale sau cu handicap. Comunităţile au catalogat procedura de sterilizare a Suediei ca fiind o metodă nazistă. La scurt timp a fost creată o comisie specială, iar victimele au primit compensaţii. În 2003, Guvernul din Suedia a încheiat acordarea compensaţiilor pentru femeile sterilizate obligatoriu între 1934 şi 1975.

Din 1999, aproximativ 1.700 de persoane au primit în total 300 milioane de coroane (echivalentul a 33 milioane de euro), reprezentînd 175.000 de coroane (19.200 de euro) de fiecare.