În 1769, cînd britanicii au ajuns în Noua Zeelandă, credeau că vor întîlni o societate în care doar bărbații dețineau puterea și luau decizii.Nu știau ce aveau în față.

Ani mai tîrziu, la semnarea Tratatului de la Waitangi, alături de bărbații cu rang înalt se aflau și femei cu autoritate reală – wāhine rangatira. Aceste femei nu-și trăgeau puterea și statutul de la soț, ci din propria lor forță interioară și prestigiul recunoscut de întreaga comunitate – ceea ce maorii numesc mana.

Mana reprezintă autoritatea spirituală, demnitatea și influența pe care o persoană o cîștigă prin linia sa de sînge, prin înțelepciune și prin respectul pe care și-l merită în trib.

În societatea maori tradițională, o femeie nu-și pierdea identitatea odată cu căsătoria. Ea rămînea legată de linia ei de sînge, își păstra rangul și avea un rol activ în viața colectivă. Pe marae, spațiul sacru al întîlnirilor, prima voce care întîmpina oaspeții era adesea cea a unei femei, prin karanga – chemarea de bun venit. Nu era un gest simbolic gol, ci o expresie vie a autorității ei spirituale și sociale.

Chiar și violența împotriva unei femei nu era considerată o problemă „privată”. A ataca o femeie însemna a încălca sacralitatea ei și a afecta onoarea întregii familii. Comunitatea intervenea imediat, pentru că un astfel de act era văzut ca o ruptură a echilibrului colectiv.

Colonizarea a adus însă o altă viziune asupra lumii. Britanicii au impus legi și norme care limitau drastic rolul femeilor, împingîndu-le treptat în afara spațiilor de putere și decizie. Multe forme de autoritate feminină au fost silite să intre în umbră, inclusiv moko kauae – tatuajul tradițional de pe bărbie, care nu era doar o podoabă, ci o marcă profundă de identitate, genealogie și prestigiu.

Totuși, tradiția nu a dispărut complet. În ultimii zeci de ani, tot mai multe femei maori au început să-și refacă moko kauae, readucînd la lumină o practică aproape pierdută. Un moment simbolic puternic a fost în 2016, cînd Nanaia Mahuta a intrat în Parlament purtînd cu mîndrie tatuajul pe bărbie. Iar în 2020, cînd a devenit Ministră de Externe și a apărut astfel în fața liderilor mondiali, imaginea ei a transmis un mesaj mult mai puternic decît orice discurs: unele lucruri pot fi marginalizate, interzise sau disprețuite de un imperiu, dar nu pot fi șterse definitiv.

De aceea, povestea femeilor maori nu este doar povestea a ceea ce li s-a luat. Este povestea unei autorități ancestrale care a fost rănită, împinsă la margine, dar care a revenit cu fruntea sus. (Sursa: Atlas Geografic)