Nu mai pot sta liniştită la o masă de sărbătoare sau să discut la o cafea despre elementare lucruri de viaţă – bucătărie, copii, artă, dragoste, o carte! Orice adunare, care întruneşte cvorumul de cel puțin trei persoane, inevitabil ajunge la politică şi nimicuri care rar cînd se termină frumos. Se discută mereu şi oriunde, deseori despre lucruri de care cei care vorbesc habar n-au. Mai mult decît atît, bune relaţii de prietenie, rudenie, amiciţie fac fisuri din cauza unor lucruri, care oricum sînt demult decise, unde noi n-avem nici o treabă, pentru că locul, rostul şi numele ne este în funcţie de caz – lume, plebe, mase, gloată, bîdlă, bîci, cînd şi cînd electorat, iar de ieşit în lume şi la zile mari – popor.

În week-end-ul trecut, plin de mari sărbători creştine, cu posibilităţi de a mă vedea cu rude şi prieteni, de-a dreptul am fost uimită de multe lucruri. La o masă, lansată paşnic şi cu voie bună, cu glume, poante şi toasturi fericite – pac! şi se scapă răul. Cam în următoarea consecutivitate: Liuda-Iuda, femei la guvernare, popi, oligarhi, Penitenciarul 13, partide vîndute, homosexuali (la propriu şi la figurat), salarii, bani, bani, bani etc.etc. Comesenii, mai adineaori plăcuţi şi agreabili, în ceva timp deja se înjură, se scuipă, cu blesteme şi o ură de nedescris. Iar eleganta mea încercare de-a calma lucrurile, cu argumente despre drepturi şi libertăţi, respect pentru orice opţiune, s-a lovit de o gravă neînţelegere (ca să mă exprim mai delicat). Feţe crispate, fraze dure de tipul „dacă nu gîndeşti ca noi...”! Şi dacă nu gîndesc, atunci, ce-i, apare întrebarea?! La cuţite orice discuţie – din troleibuz, la piaţă, cină de familie sau reuniune de amici. Învrăjbire între neamuri, prieteni, colegi. Unde ne este „dialogul paşnic”?

„Disputele filosofilor sînt surde, dacă ţin de ideologii diferite”, mi-am amintit fraza din manualul universitar de filosofie. Azi, se pare că înţeleg ca niciodată de bine sensul ei. Dezbinarea în societate a ajuns pînă la „nu se poate”. Oamenii nu că nu se aud între ei, nici nu doresc să o facă, considerîndu-şi corectă doar propria părere. Nici un fel de ambivalenţă, nici un fel de schimbare a cursului de idei. Război şi basta! Am impresia că am ajuns ca nişte bolnavi de diabet, care s-au rupt la o masă interzisă şi îndoapă, îndoapă, îndoapă, văzînd saţul doar în raclă! Parcă văd scene din filme despre războaie civile – mulţimi haotice, bezmetice, ascunzîndu-se de gloanţele foştilor tovarăşi şi parteneri. Nu vreau aşa. Optez pentru un dialog paşnic. Ideologia-i ideologie, dar pot fi şi nişte soluţii practice.

Oamenii au ajuns să nu se audă – şi în această neînţelegere se proiectează urmări grave. Care vor aduce după sine altele şi mai grave, greu de prevăzut. De ce am abordat acest subiect? Explic: Nu merg la mitinguri. Am o frică teribilă de mulţime şi gloată. Însă, totodată, nu am destule puteri, posibilităţi şi capacităţi să-i împac pe toţi. Cu certitudine însă nu vreau revoluţii în ţara mea, nu vreau răsturnări spectaculoase, nu vreau regimuri militare. Nu dispun de imobile şi conturi bancare în ţări frumoase, avansate şi departe de hotarele acestei ţări. Nu am unde fugi, în caz că... Şi cel mai important e că nici nu vreau. Vreau să trăiesc acasă, numai că bine şi liniştit.

Sînt o simplă femeie şi visez la pace şi înţelegere. Şi mai visez ca toate acţiunile oamenilor maturi cu putere de decizie să fie pe potrivă, înţelepte şi responsabile, fără excepţie. Ingrediente, care vor face bune democraţia, drepturile, libertăţile de orice fel - bucate ce deocamdată la noi fac doar indigestie.

Lilia GRUBÎI