Mituri celebre din psihologia populara si adevarul despre ele

În fiecare zi televizorul, Internetul şi alte mijloace de comunicare în masă ne bombardează cu diferite mesaje pe teme psihologice. Fără să ne dăm seama, suntem expuşi la numeroase personaje şi instrumente, de la „clarvăzători” pînă la detectoarele de minciuni din serialele poliţiste, ce se bazează pe idei despre psihologia umană. Scott O. Lilienfel, Steven Jay Lynn, John Ruscio şi Barry Beyerstein, patru profesori de psihologie americani, afirmă că „în lumea de astăzi, în care suntem suprasaturaţi de mesaje contradictorii, informaţiile adevărate despre psihologie sunt dublate de o cantitate cel puţin egală de mesaje false şi mituri”. Cei patru spun că „fără un ghid iscusit care să ne permită să sortăm miturile psihologice de realitate riscăm să ne pierdem într-o junglă de «psihomitologie»”. Din acest motiv, specialiştii au decis să scrie cartea „50 Great Myths of Popular Psychology” în care infirmă cele mai răspîndite mituri din psihologie. Iată cîteva dintre credinţele psihologice neconfirmate de realitate:

E mai bine să ne exprimăm furia decît să o ţinem în noi. Dacă sunteţi ca majoritatea oamenilor, credeţi că este mai sănătos să vă exprimaţi furia decît să vă abţineţi. Într-un sondaj, 66% dintre respondenţi au fost de acord că exprimarea furiei (fenomen ce poartă şi numele de „catharsis”) reduce semnificativ riscul să devenim agresivi. Această credinţă exista şi acum mai bine de 2.000 de ani, cînd filosoful grec Aristotel explica în „Poetica” faptul că piesele tragice oferă oamenilor oportunitatea pentru „catharsis”, o eliberare de furie şi de alte emoţii negative ce reprezintă o experienţă psihologică satisfăcătoare. Sigmund Freud era unul dintre cei ce susţineau teoria catharsisului, el crezînd că furia reprimată se poate acumula şi poate supura. Freud credea că secretul unei vieţi mentale sănătoase constă în atenuarea presiunii sentimentelor negative prin dezbaterea lor şi prin eliberarea lor într-o manieră controlată. În ultimele decenii, această idee s-a răspîndit în toată lumea, fiind adoptată de numeroşi oameni care doresc să scape de stres. Din nefericire pentru aceştia, ştiinţa o infirmă. De mai bine de 40 de ani, studiile au arătat că încurajarea exprimării furiei în raport cu o altă persoană sau un obiect are efectul opus celui scontat, amplificînd agresivitatea. În unul dintre cele mai timpurii studii, oamenii care loveau cu ciocanul un cui după ce fuseseră insultaţi de alţii tindeau să fie mai critici faţă de aceştia decît înainte. De asemenea, studiile au arătat că sporturile dure, precum fotbalul american, cresc nivelul de agresivitate al celor implicaţi, la fel ca jocurile video violente. Aşadar, furia nu duce la „eliberare”, ci doar amplifică sentimentul negativ pe care îl resimţim. Cercetările sugerează că exprimarea furiei este utilă doar atunci cînd este acompaniată de paşi constructivi ce au ca scop rezolvarea problemei şi abordează sursa furiei. Cu alte cuvinte, dacă suntem supăraţi pe partenerul de viaţă, nu ne simţim mai bine dacă ţipăm la el. În schimb, dacă ne exprimăm în mod calm sentimentele („Îmi dau seama că probabil nu faci asta intenţionat, dar întîrzierea ta mă afectează foarte tare”), avem şanse mai mari să rezolvăm conflictul. De ce continuă oamenii să creadă acest mit, deşi există numeroase dovezi care arată că stimularea furiei duce la agresivitate? Pentru că oamenii se simt uneori mai bine o vreme după ce îşi exprimă furia şi, de asemenea, pentru că atribuie exprimării furiei faptul că se simt mai bine, fără să conştientizeze că mînia scade de la sine de cele mai multe ori. Cercetătorii afirmă că acesta este un exemplu al greşelii „post hoc, ergo propter hoc” (după aceasta, deci din cauza aceasta), în care oamenii presupun că, dacă un lucru urmează altuia, există o relaţie de cauzalitate între cele două.

Majoritatea oamenilor îşi folosesc doar 10% din creier. Un sondaj efectuat în anul 2013 în rîndul publicului american a arătat că 65% dintre respondenţi cred că oamenii îşi folosesc doar 10% din creier, un mit care continuă să fie răspîndit de mass-media (cel mai recent exemplu fiind filmul Lucy, cu Scarlett Johansson). Este uşor de înţeles de ce acest mit este atît de atrăgător pentru public: dacă folosim doar 10% din creier, descoperirea unei metode de a utiliza restul de 90% ne-ar permite să devenim genii şi să rezolvăm cele mai mari probleme ale lumii. Din nefericire, acest lucru nu este adevărat. Creierul reprezintă doar 2%-3% din greutatea corpului nostru, însă consumă 20% din energia pe care o folosim. Este greu de crezut că evoluţia ar fi permis irosirea unei cantităţi uriaşe de resurse pentru a construi şi pentru a menţine un organ folosit atît de ineficient. De asemenea, cazurile medicale arată că oamenii care şi-au pierdut mult mai puţin de 90% din creier în urma accidentelor sau a bolii au suferit consecinţe catastrofice, ceea ce sugerează iar că ne folosim în întregime creierul, nu doar 10%. Cum a pornit acest mit? Cercetătorii cred că iniţiatorul său a trăit acum un secol: psihologul William James. Acesta a scris că se îndoieşte de faptul că omul de rînd atinge mai mult din 10% din potenţialul său intelectual. Deşi James vorbea în termeni de „potenţial nedezvoltat”, o serie de adepţi ai curentului gîndirii pozitive au transformat „10% din capacitatea noastră” în „10% din creierul nostru”. Desigur, aceştia vă vor spune că deţin cheia transformării dumneavoastră, pe care v-o vor oferi pentru o sumă de bani.

Opusurile se atrag. Ideea că „opusurile se atrag” vă este, cu siguranţă, familiară, căci este foarte răspîndită în peisajul nostru cultural contemporan. Filme, romane şi seriale de televiziune abundă în poveşti în care personaje cu personalităţi diametral opuse se îndrăgostesc pasional. Din nefericire, dovezile obţinute de cercetători sugerează că nu se întîmplă aşa. În ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, opusurile nu se atrag. Din contră, tendinţa este ca persoanele similare să se atragă reciproc. Zeci de studii arată că oamenii tind să fie atraşi de cei cu trăsături de personalitate similare, mai degrabă decît de cei cu trăsături diferite de personalitate. Totodată, cercetătorii au descoperit că similaritatea trăsăturilor de personalitate nu este doar un bun predictor al atracţiei iniţiale, ci şi al stabilităţii maritale şi al nivelului de fericire. Aşadar, dacă sunteţi o persoană dezordonată şi dezorganizată, probabil ar fi ideal să vă găsiţi ca partener o persoană care nu este obsedată de curăţenie.

„Detectorul de minciuni” funcţionează. Poligraful, un instrument foarte folosit în serialele şi filmele poliţiste de peste ocean, este considerat de mulţi a fi un instrument imbatabil, care detectează mincinoşii cu o rată de acurateţe de 99%. Din nefericire, această afirmaţie este neadevărată: ştiinţa arată că nici omul, nici instrumentele nu pot detecta cu acurateţe cînd minte o persoană. Ideea fundamentală a „detectorului de minciuni” este aceea că minciuna este dezvăluită de anumite semne fiziologice ale corpului uman. Din acest motiv, poligraful măsoară anumiţi indicatori, precum conductanţa pielii, tensiunea arterială şi respiraţia, pentru a detecta momentele în care acestea ies dintr-o gamă de valori normală. În acel moment, operatorul aparatului consideră că persoana testată a spus o minciună. Testele ştiinţifice arată că această idee este greşită. Reacţiile fiziologice ale oamenilor nu sunt universale, astfel că un om sincer, dar care transpiră mult în situaţii de stres, ar putea fi considerat un mincinos, pe cînd un psihopat care se poate confrunta cu orice stres fără a fi tulburat ar părea cel mai sincer om din lume. În plus, cercetătorii au arătat că oamenii pot fi antrenaţi să înşele poligraful prin controlarea reacţiilor fiziologice. Cel mai amplu studiu realizat pînă acum sugerează că poligraful are o rată de succes de 85% în cazul indivizilor vinovaţi şi de doar 60% în cazul celor nevinovaţi, motiv pentru care cercetătorii recomandă evitarea folosirii acestui aparat.

Memoria umană funcţionează ca o cameră video, stocînd cu acurateţe evenimentele produse. În ciuda faptului că memoria ne înşeală de multe ori în viaţa de zi cu zi, sondajele arată că mulţi oameni cred că amintirile lor sunt stocate într-un mod similar datelor dintr-o cameră video sau dintr-un DVD. Această credinţă nu este susţinută de datele ştiinţifice. Cercetătorii arată că, într-adevăr, evenimentele extrem de emoţionale tind să fie uşor de retrăit, avînd o calitate fotografică. Totuşi, chiar şi aceste amintiri tind să se şteargă în timp şi să fie predispuse la distorsiuni. Freud şi alţi cercetători credeau acum mai bine de un secol că mintea noastră poate stoca în subconştient amintiri uitate, de multe ori traumatizante, fără a le pierde. Acum, după mai bine de un secol de studii, psihologii au ajuns la o concluzie diferită: memoria nu este reproductivă, adică nu redă cu acurateţe ceea ce am experimentat, ci este reconstructivă. Cu alte cuvinte, ceea ce ne amintim este un amestec neclar de reculegeri precise şi false, alături de elemente care se potrivesc cu credinţele şi bănuielile noastre. Cei patru profesori afirmă că o descriere mai bună pentru memoria noastră decît cea de „hard-disk”, casetă video sau DVD ar fi următoarea: un mediu aflat în continuă schimbare ce subliniază abilitatea extraordinară de a crea elemente narative fluide despre experienţele noastre trecute şi prezente.

Hipnoza. Este o stare unică de „transă”, ce diferă de starea de trezie. În numeroase filme şi cărţi populare, hipnoza este descrisă drept o stare de transă atît de puternică încît îi poate convinge pe oameni normali să comită asasinate (aşa cum se întîmplă în Candidatul Manciurian), să se sinucidă şi să facă acţiuni la care nu ar recurge în mod normal. Cercetările arată că acest lucru nu este adevărat. Oamenii hipnotizaţi pot rezista şi de multe ori chiar se opun sugestiilor hipnotice, refuzînd să facă lucruri ce nu le-ar sta în caracter, cum ar fi rănirea unor persoane. Totodată, studiile au arătat că hipnoza se aseamănă superficial cu somnul, căci analiza cu ajutorul aparatelor de electroencefalografie arată că oamenii hipnotizaţi prezintă aceleaşi unde cerebrale ca în cazul stării normale de trezie. În laborator, cercetătorii pot reproduce fenomenele pe care oamenii le asociază hipnozei, cum ar fi halucinaţiile sau lipsa sensibilităţii la durere, folosind doar sugestii, fără a menţiona hipnoza. Studiile au ajuns la o concluzie fermă: hipnoza nu implică o stare de transă. De altfel, majoritatea oamenilor care sunt hipnotizaţi afirmă după aceea că nu s-a aflat într-o stare de transă. În cadrul unei cercetări, 62% dintre participanţi afirmau că „hipnoza este o stare modificată a conştiinţei” înainte să fie hipnotizaţi, însă după ce aveau parte de această experienţă, doar 39% mai credeau acest lucru. Aşadar, cercetătorii afirmă că nu există niciun motiv pentru a crede că hipnoza diferă la un nivel fundamental de starea normală de trezie. Ei spun că hipnoza pare să fie una din mai multe proceduri ce permit stimularea reacţiilor oamenilor la sugestii.

Cristina Chistol, studentă, Jurnalism, USM