Averile scriitorilor români

Eminescu trăia din chetă, Nichita toca banii pe alcool, oportunistul Sadoveanu scotea bani din orice, iar Creangă făcea negoţ cu tutun

Scriitorii români deveniţi cunoscuţi peste graniţe sau doar în ţara noastră au avut, de multe ori, vieţi la fel de fascinante precum cărţile pe care le-au scris. Dramele lor nu au fost doar de natură emoţională. Şi acum o sută de ani, problemele cu banii îi loveau, în acelaşi timp, şi pe cei talentaţi, şi pe cei mai puţin talentaţi. Vă prezentăm o trecere în revistă a unora dintre cei mai cunoscuţi scriitori şi a statutului lor social.

Unul dintre scriitorii botoşăneni care nu a dus grija zilei de mîine a fost Max Blecher. Acesta s-a născut la Botoşani în anul 1909, în familia unui negustor bogat de origine evreiască. Tatăl său, Lazăr Blecher, a fost patronul unei fabrici de sticlă din Botoşani. Prozator şi romancier, Max Blecher a fost trimis de părinţii, care îşi permiteau acest lux în acele vremuri, la Paris la Facultatea de Medicină. Tot aici avea să îşi înceapă cariera literară. Max Blecher era considerat un talent în proză, dar şi un romancier de elită. Puterea financiară a părinţilor nu a putut preveni, însă, îmbolnăvirea timpurie a tînărului Blecher. La doar 19 ani este diagnosticat cu „Morbul lui Pott”, o formă rară de tuberculoză care îi mănîncă coloana vertebrală. Susţinut financiar, acesta reuşeşte să primească tratament adecvat şi mai supravieţuieşte 10 ani. Pînă la sfîrşitul vieţii primeşte toate îngrijirile necesare.

Luceafărul poeziei române a trăit din chetă în ultimul an de viaţă

Poetul Mihai Eminescu şi-a petrecut mare parte din penultimul an de viaţă la Botoşani, în grija surorii sale Harieta Eminovici. Rămas fără bani, fără alte mijloce de trai, bolnav la pat, poetul nepereche trăia în anul 1887, la Botoşani, într-o clădire cu două camere lîngă Biserica "Sfîntul Dumitru". Sora poetului abia se întreţinea, aşa că abia putea să plătească un om care să îl îngrijească şi să îi ofere tratamentul necesar. Rămasă fără bani, Harieta nu mai îl mai poate plăti nici pe argat, tocmai în preajma incendiului din iunie 1887, care a mistuit o mare parte din casele si dughenele Botoşaniului de sfîrşit de secol XIX.

Sorescu, bursă în SUA

Marin Sorescu este considerat unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizînd peste 60 de cărţi apărute în străinătate. Şcoala primară a făcut-o în Craiova, însă în anul 1954 a fost transferat la Şcoala Medie Militară din Predeal. Sorescu a absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi în anul 1960, dar a fost plecat cu bursă în SUA la Universitatea din Iowa. Operele lui Marin Sorescu au fost traduse şi prezentate pe scene din Paris, Zurich, Tampere, Berna, Geneva, Napoli, Dortmund, Helsinki şi Port-Jefferson (SUA). Scriitorul a fost înălturat în anul 1991 de la şefia revistei Ramuri. Colegii lui Marin Sorescu au trimis o scrisoare către conducerea Uniunii Scriitorilor de la vremea respectivă. A fost redactor-şef la revista Ramuri timp de 12 ani. Colegii poetului au declarat în 1991 că acesta a denigrat mai mulţi scriitori, refuzîndu-i sistematic să-i publice. Confraţii l-au acuzat de comportament dictatorial.

Demetrescu a murit sărac

Traian Demetrescu s-a născut pe data de 3 noiembrie la Craiova. A fost considerat la vremea respectivă de critici un epigon al lui Mihai Eminescu. Poetul a scris versuri încă de cînd era copil, iar mentorul lui a fost Alexandru Macedonski. Primul volum de versuri a apărut sub pseudonimul Tradem. Traian Demetrescu, pe numele său complet Traian Rafael Radu Demetrescu, s-a stabilit în anul 1886 la Bucureşti, acolo unde a avut diverse colaborări cu presa din capitală. A fost considerat unul dintre primii autori simbolişti. Traian Rafael Radu Demetrescu a murit sărac la nici 30 de ani de tuberculoză. În Craiova se găseşte Casa Memorială Traian Demetrescu, unde sînt expuse obiecte care i-au aparţinut scriitorului.

Poet prăbuşit pe caldarîm

Boala şi sărăcia sînt cuvintele prin care poate fi descrisă, pe scurt, a doua parte din viaţă a poetului buzoian Ion Nicolescu, de la moartea căruia s-au aşternut deja mai multe  anotimpuri. A fost unul dintre textierii preferaţi de către marii folkişti ai ţării, versurile sale regăsindu-se în numeroase melodii din colecţia Cenaclului „Flacăra”. Nicolescu a fost un poet excentric, „ciudat”, căruia o boală apăsătoare i-a alterat destinul încă din anii tinereţii. Trăia dintr-un venit modic şi ajunsese, după 2001, să locuiască la fratele său din Buzău, după ce fusese evacuat din locuinţa pusă la dispoziţie în Bucureşti de Uniunea Scriitorilor din România. Traiul mizer, dezordonat, şi-a pus din ce în ce mai adînc amprenta pe starea de sănătate a poetului, astfel că în februarie 2012 s-a prăbuşit pe caldarîm, chiar lîngă zidul liceului pe care îl absolvise cu multe decenii în urmă.

Slavici dădea meditaţii pentru a se susţine financiar

Marele scriitor Ioan Slavici, născut la data de 18 ianuarie 1848, în localitatea arădeană Şiria, a dus o viaţă modestă. El a fost al doilea copil din cei cinci. Tatăl său, Savu Slavici a fost cojocar. Mama sa era Elene Slavici. Între anii 1860-1865, Ioan Slavici a urmat liceul din Arad. Între anii 1865-1867 a învăţat la liceul din Timişoara, unde pentru a avea bani a dat ore de meditaţii. În octombrie 1868 se înscrie la Facultatea de Drept şi Ştiinţe a Universităţii din Budapesta, unde trece cursurile de literatură romană. În anul 1869 Slavici s-a îmbolnăvit şi s-a întoars la Şiria, neavînd bani. El se înscrie la liceul maghiar din Arad în anul şcolar 1867 - 1868. Pentru a se susţine financiar, îl meditează pe băiatul grofiţei Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viaţa aristocraţiei transilvănene.

Duiliu Zamfirescu, boierul literaturii române

Scriitorul, fiu de arendaş, era un bărbat extrem de elegant, care se îmbrăca după ultimul „răcnet” în materie de modă, fapt pentru care doamnele din înalta societate roiau în jurul său. Este cel mai cunoscut dintre scriitorii care s-au născut şi au trăit în Vrancea. Fiu de arendaş şi nepot de negustor de cherestea, Duiliu Zamfirescu a urmat şcoala la Focşani, iar apoi Facultatea de Drept, obţinînd licenţa în 1880.

Mama sa, sultana Mincu, era sora arhitectului Ion Mincu şi a fost cea care şi-a pus amprenta asupra educaţiei celor opt copii pe care i-a crescut. Licenţiat în drept şi iniţiat în loja masonică, Duiliu Zamfirescu şi-a început cariera ca magistrat, apoi a fost avocat şi redactor la ziarul „România liberă”.

Puţină lume cunoaşte faptul că Duiliu Zamfirescu a fost la vremea sa unul dintre cei mai importanţi cronicari ai vieţii mondene din Bucureşti, postură care i-a atras şi un renume de curtezan. Dispunînd de capital, moşia sa de la Faraoanele fiind celebră în epocă, scriitorul îşi permitea să fie un bărbat extrem de elegant.

Bacovia, poetul care a lăsat în urmă versuri, un pian şi o vioară

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai poeziei române moderne, s-a născut în Bacău în anul 1881, ca fiu al comerciantului Dimitrie Vasiliu şi al Zoei Vasiliu.Familia i-a oferit o copilărie lipsită de griji materiale, peste media specifică acelei perioade. În anul 1900, la vîrsta de 19 ani, George Bacovia s-a înscris la Şcoala Militară din Iaşi, dar s-a retras la scurt timp, spiritul său poetic fiind neconcordant cu disciplina cazonă. Casa sa din Bacău este azi o clădire de patrimoniu. Impresionează simplitatea şi bunul gust al mobilierului. Totodată, în casa în care a trăit Bacovia şi azi se mai pot vedea pianul şi vioara, instrumente muzicale care au aparţinut poetului, dar şi mai multe manuscrise originale. În 1933 s-a stabilit cu familia în Capitală, unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii.

Andrei Mureşanu se stinge în sărăcie

Poetul Andrei Mureşanu s-a născut în Bistriţa, într-o familie de ţărani. Tatăl său Teodor ţinea în arendă o moară de argăsit scoarţa, care cu greu asigura existenţa familiei compuse din el, soţia şi trei copii. Andrei Mureşanu a muncit ca profesor la Braşov, iar mai apoi, după Revoluţia din 1848, ca traducător la Sibiu. Este pensionat în anul 1861, la doar 45 de ani, însă pensia dată de guvern nu-i ajunge să-şi întreţină familia.

În 1862 tipăreşte un volum de poezii, însă cartea nu se vinde cum ar spera, în ciuda faptului că Iacob Mureşanu face apeluri insistente în Gazeta Transilvaniei către publicul român pentru a-l ajuta pe poetul sărac şi bolnav cumpărîndu-i poeziile. La un an de la apariţia cărţii, poetul se stinge la Braşov, tot în sărăcie, lăsînd în urma sa un băiat în clasa a VII-a şi o fetiţă care nici nu împlinise un an.

Rebreanu: „Am patru pogoane cu vie“

Altfel au stat lucrurile în cazul lui Liviu Rebreanu, care, deşi s-a confruntat în mai multe perioade ale vieţii cu dificultăţi financiare, a reuşit să lase familiei o moşie care a şi determinat un război între soţia sa Fanny şi familia sa din Prislop. Întrebat într-un interviu dacă e bogat, Liviu Rebreanu a răspuns: „Stau în casă cu chirie. Am patru pogoane cu vie la Valea Mare lîngă Piteşti. Desigur că biblioteca pe care o vezi valorează ceva”.

Ştefana Rădulescu, soţia scriitorului, provenea dintr-o familie care cîndva avusese o stare materială bună, Iancu Rădulescu, tatăl actriţei fiind avocat şi om politic, fost prefect de Argeş, în timp ce mama sa Alexandrina era nepoata Mitropolitului Nifon. După moartea lui Iancu Rădulescu însă, Alexandrina şi cei cinci copii risipesc averea familiei. Cu toate acestea Ştefana Rebreanu este cumpătată şi foarte calculată, reuşind să susţină familia în perioadele în care scriitorul nu reuşeşte. Atît cărţile, cît şi funcţiile pe care le-a ocupat, de la cea de director al Teatrului Naţional pînă la şefia Direcţiei Educaţiei Poporului i-au asigurat lui Liviu Rebreanu un trai liniştit în a doua parte a vieţii.

Fără mijloace materiale

Ioniţă Scipione Bădescu s-a născut în 15 mai 1847 la Răstolţ, în Sălaj. Potrivit unui articol postat pe site-ul Bibliotecii Judeţene şi preluat din ziarul „Drum nou”, aprilie 1957, el a rămas orfan de timpuriu, lucru ce i-a marcat, probabil, întregul său parcurs în viaţă. Şcoala primară o face în satul natal, iar studiile secundare la liceul din Beiuş şi Oradea. "Începuturile sale literare datează din vremea cînd era elev al Şcolii Orădene. Activează cu însufleţire in cadrul „Societăţii de lectură din Oradea”, distingîndu-se ca traducător şi autor de poezii originale. În mai 1866, poezia „Adio către Ardeal” publicată în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, asigură debutul lui Bădescu". se precizează în articolul din 1957.

În timpul studiilor, Bădescu il cunoaşte personal pe Mihai Eminescu, de care îl va lega o prietenie strînsă pană la sfîrşitul vieţii marelui poet. Rămas orfan de ambii părinţi în primii ani ai vieţii, Ioniţă Scipione Bădescu este exemplul clasic al scriitorului lipsit de mijloace materiale, care şi-a găsit, uneori, inspiraţia, tocmai în traiul sărăcăcios.

Ion Creangă făcea negoţ cu tutun

Neîntrecutul povestitor de la Humuleşti purta de grijă fraţilor săi mai mici şi unicului său fiu, Constantin. Bojdeuca din Ţicău a fost trecută pe numele Tincăi, femeia care i-a stat alături, fără a fi cununaţi, aproape două decenii. Creangă provenea dintr-o familie numeroasă, cu şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, dar pentru Zahei, Maria şi Ileana el a avut grijă mai tîrziu să-i ajute atunci cînd s-au mutat la Iaşi unde trăia şi mutase din Neamţ.

Aşa cum descrie în „Amintiri din copilărie”, s-a căznit să deprindă „vecernia", „ceaslovul”, „psaltirea” şi „glasurile”, apoi latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica mai mult de dragul mamei sale. La Smaranda Creangă evlavia mergea mînă-n mînă cu pragmatismul: voia să-şi vadă feciorul scăpat de sărăcie. Haina preoţească era aducătoare de beneficii. Preoţii n-aveau grija birului. Erau respectaţi de comunitate şi duceau un trai relativ simplu şi îndestulat.

Bolintineanu a murit sărac

Dimitrie Bolintineanu (1825-1872) face parte din categoria oamenilor extraordinari cu care soarta a fost una crudă. Scriitor, turist, revoluţionar şi chiar ministru, Bolintineanu este una dintre personalităţile culturii giurgiuvene însă a murit în mizerie, singur şi cu inima plină de amărăciune, uitat de un popor pentru care a luptat toată viaţa. Pe numele său adevărat Dimitrie Cosmad, viitorul scriitor n-a avut parte de o copilărie fericită. Rămas orfan de ambii părinţi încă de la vîrsta de 6 ani, a fost crescut de rude şi a fost nevoit să muncească de mic pentru a supravieţui. În paralel cu slujbele mărunte de funcţionar, începe să scrie poezii, iar una dintre ele este remarcată de Ion Heliade Rădulescu, cel care practic îl introduce în viaţa literară.

Ionescu sau Ionesco

La data de 26 noiembrie 2009 s-au împlinit 100 de ani de la venirea pe lume, într-o familie de funcţionari din oraşul Slatina - judeţul Olt, a celui care avea să fie calificat de către criticii literari din România şi din întreaga lume drept pionierul literaturii române, franceze şi universale a absurdului. Eugen Ionescu, cunoscut în afara ţării drept Eugene Ionesco - conform ortografiei franceze -, figurează în toate cărţile de specialitate din afară drept un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze.

La polul opus, tot în Olt putem vorbi despre Pantelimon M. Vizirescu, scriitorul rebel şi sărac. Poet, romancier, dramaturg, critic literar, eseist, ziarist şi memorialist, Pantelimon M. Vizirescu sau, cum este cunoscut mai mult – Pan M. Vizirescu, a avut o existenţă ce ar putea reprezenta oricînd subiectul unui film bun de acţiune. Condamnat de comunişti la închisoare din cauza ideilor împotriva sistemului, a fost nevoit să stea ascuns în podul unei case din Slatina vreme de nu mai puţin de 23 de ani, pînă cînd a fost dat în vileag de un vecin invidios. Dar, chiar şi în aceste condiţii vitrege, el nu a încetat nici măcar o clipă să scrie. În fapt, totul l-a ambiţionat şi mai mult, astfel, că, deşi nu a murit făcînd avere de pe urma scrierilor sale, a cunoscut o altă bogăţie – cea a cărţilor şi prietenilor care au înţeles să-i fie alături în vreme de răstrişte.

Pavel Dan, existenţă modestă

A început să scrie de timpuriu texte inspirate din viaţa ţăranului român transilvan. Pe patul clinicii din Cluj scrie nuvela „Iobagii”, care obţine premiul I la concursul literar organizat de ziarul clujean „România Nouă”. Scriitorii clujeni contemporani povestesc că Pavel Dan a avut o existenţă modestă care contrastează cu talentul său uriaş. După moartea sa i se publică colecţia de nuvele în volumul „Urcan Bătrînul”. Talentul său a fost asemănat cu cel al scriitorilor Ion Slavici, Ion Agîrbiceanu şi Liviu Rebreanu.

Iosif Vulcan, naşul literar a lui Eminescu, unul dintre cei mai mari cărturari din istoria Transilvaniei

Iosif Vulcan a fost un publicist şi scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române, fondatorul revistei culturale "Familia". Este considerat a fi "naşul literar" al poetului naţional Mihai Eminescu. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan, intemeietorul şcolii româneşti de la Beiuş, care azi îi poartă numele. Fiu al Bihorului cu studii la Viena se statorniceşte la Oradea şi, timp de cincizeci de ani, a fost un paznic la porţile românismului. ,,Un merituos pedagog în ale literaturii pentru copilăria unui popor”- cum l-a caracterizat Octavian Goga. De la 1860, cînd era student la Viena, el a simţit impulsurile epocii privind unitatea naţională, scriind poezii, nuvele, romane şi piese de teatru cu tematică unionistă şi patriotică.

Culisele unei prietenii celebre: boemul Topîrceanu şi oportunistul Sadoveanu

Două dintre cele mai cunoscute figuri ale literaturii române, Mihail Sadoveanu şi George Topîrceanu, au avut destine situate la extreme opuse, în ciuda faptului că au activat în aceeaşi perioadă istorică şi că opera lor a fost apreciată în aceeaşi măsură ca fiind valoroasă. Mihail Sadoveanu a reuşit să acumuleze o avere impresionantă în timpul vieţii, atît datorită vînzărilor excelente de care s-au bucurat cărţile sale, cît şi a oportunismului de care a dat dovadă în momente istorice cheie. Pe de altă parte, bunul său prieten, George Topîrceanu, s-a stins de tînăr în sărăcie.

Risipitorul Nichita

Mare risipitor, Nichita Stănescu a cheltuit în timpul vieţii o mică avere la întîlnirile cu prietenii, stropite din belşug cu alcool, sau pe obiecte de artă, de multe ori falsuri pe care le cumpăra din „delicateţe“ pentru amicii săi. În ciuda unei percepţii, aproape universale, că poeţii sînt săraci, Nichita Stănescu a fost, cel puţin din acest punct de vedere, un răsfăţat al sorţii şi al timpurilor în care a trăit. Adulat din timpul vieţii şi perceput ca o mare valoare naţională, Nichita Stănescu a fost o „vedetă“ a perioadei şi a fost răsplătit financiar pe măsură.

Cărţile publicate în timpul vieţii aveau tiraje de neconceput astăzi şi se epuizau în mîinile cititorilor care făceau cozi la librării pentru a pune mîna pe un volum de poezii, astfel că şi drepturile de autor erau plătite substanţial.

Prozatorul Ştefan Agopian, unul dintre apropiaţii lui Nichita, a estimat că poetul cheltuia în jur de 10.000 de lei pe lună, o sumă uriaşă, în condiţiile în care un salariu obişnuit era în jur de 1.000 de lei. De asemenea, cifrele făcute publice recent de televiziunea de stat şi radioul public, arată că, în ultimul an al vieţii, în 1983, Nichita Stănescu a obţinut din colaborările cu cele două instituţii 50.000 de lei, un salariu mediu fiind de 2.600 de lei pe lună.

Lovineştii şi-au donat casa pentru a fi transformată în muzeu

Casa Lovineştilor, familie înstărită care s-a transformat într-o adevărată dinastie de scriitori fălticeneni, s-a transformat în anul 1972 în Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni este, muzeu memorial unic în ţară. Clădirea, construită în anul 1850, a fost donată de scriitorii Horia şi Vasile Lovinescu. Clădirea a fost reabilitată cu fonduri de la bugetul local, lucrările fiind terminate la începutul anului 2012.

Criticul Eugen Lovinescu s-a născut la Fălticeni, în 1881. Era fiul lui V.T. Lovinescu, profesor de istorie, apoi director, la gimnaziul din Fălticeni. Eugen Lovinescu a fost critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier şi nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului şi al Mutaţiei valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că şi-a susţinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din Bucureşti.

Bani din literatură, pe vremea lui Ceauşescu

Unul din marii scriitori ai judeţului Mehedinţi este Romulus Cojocaru (1934 – 2007), poet, prozator, editor, arhitect de reviste, avocat. S-a născut la 9 august 1934, în localitatea Punghina, judeţul Mehedinţi, părinţii numindu-se Elena şi Aristică Cojocaru, ţărani. Este absolvent al Şcolii Pedagogice Turnu Severin (1954) şi al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1961). De atunci încoace a practicat avocatura.

În anii dinainte de 1989, cărţile marilor scriitori români se vindeau foarte bine, era un privilegiu să reuşeşti să achiziţionezi o carte semnată de Adrian Păunescu, Radu Tudoran, Marin Preda ori Fănuş Neagu. Aşa se întîmpla şi în cazul mehedinţeanului Romulus Cojocaru, ale cărui cărţi dispăreau foarte repede de pe rafturile librăriilor.

“Cărţile soţului meu nu rămîneau pe raft, sînt cărţi la care mai am doar un singur exemplar. Toate se dădeau, I le l-au din mînă. A fost un norocos pentru că era foarte îndrăgit în oraşul nostru Turnu Severin şi în Mehedinţi. Sînt cărţi pe care nu le mai laşi din mînă atunci cînd le citeşti”, spune soţia prozatorului. Evident că toate aceste vînzări fabuloase au însemnat şi sume importante de bani, pe care scriitorul mehedinţean le obţinea le vremea respectivă.

Caragiale s-a luptat ani întregi pentru averea unei mătuşi din Braşov

Unul dintre cele mai controversate procese din istorie a avut loc după 1885. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale, cunoscut drept un mare cheltuitor şi mereu dator, a reuşit să pună mîna pe o avere impresionantă. Postum, figura sa a ajuns pe bancnota de 100 de lei.

Mătuşa lui Caragiale, Ecaterina Cardini (poreclită Mumuloaia), era nepoata unui negustor din Şcheii Braşovului. S-a căsătorit cu un italian bogat zis Momolo. Rudele mai apropiate ale Mumuloaiei, dar şi soţul ei, au murit pînă în 1959. Femeia a mai trăit 20 de ani timp în care a strîns averi mari, aproape trei milioane de galbeni. Imediat după moartea femeii a început războiul pe avere. Au apărut fii şi fiice ilegitime, dar şi escroci care cereau o parte din avere. Pînă în 1908 au avut loc 15 procese. În cele din urmă, Caragiale, apărat de Barbu Ştefănescu Delaveancea, a reuşit să obţină o şesime din marea avere. În 1905 a moştenit şi averea surorii tatălui său şi s-a mutat la Berlin.

Mîncare delicioasă şi vinuri excentrice pe versuri de Mircea Dinescu

Dincolo de operele sale, Mircea Dinescu este cunoscut şi datorită afacerilor pe care le administrează. Scriitorul de la Slobozia deţine un conac, are un restaurant şi produce vinuri. Dinescu a devenit cunoscut în ultimii 10 ani datorită conacului pe care l-a cumpărat în sudul Olteniei. De asemenea, Mircea Dinescu are un restaurant în centrul Bucureştiului: este vorba despre localul „Lacrimi şi sfinţi“. Mircea Dinescu este şi producător de vinuri. La Port Cetate are o podgorie ce a aparţinut boierului Bibescu.

Destine paralele în Dobrogea

Doi publicişti constănţeni au intrat în galeria personalităţilor dobrogeni, venind de pe poziţii diferite. Unul era fiu de dascăli şi se trăgea din neamul lui Tudor Vladimirescu, altul era fiu de ţărani venetici, printre primii veniţi în Dobrogea după Războiul de Independenţă care a alipit Dobrogea la patria-mamă. Primul este poetul suprarealist Virgil Teodorescu, care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi a inventat un limbaj nou, leoparda. Al doilea este Pericle Martinescu, cronicar al Generaţiei pierdute.

Povestea prinţesei Martha Bibescu: cea mai bogată scriitoare bucureşteană

Prinţesa Martha Bibescu a fost una din cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei europene a secolului XX. Descendentă a familiei Mavrocordat, ea s-a remarcat ca scriitoare, om politic şi gazdă a fastuoaselor întîlniri mondene de la Palatul Mogoşoaia, pe care îl iubea nespus.

Avuţia prinţesei Martha Bibescu s-a întins cu mult dincolo de moştenirile sale, de obiectele de artă, de neasemuitele smaralde Bibescu, de moşiile Lahovari sau de castelul brîncovenesc de la Mogoşoaia; scriitoarea, fiica lui Ion Lahovari, fost ministru al României la Paris şi ministru de Externe, şi al Smarandei Mavrocordat, descendentă din familia moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, poseda, de asemenea, o frumuseţe nemaivăzută, inteligenţă şi un real talent artistic. Chiar şi aşa, cu riscul unui nimicitor prozaism, Martha Bibescu rămîne în rîndul celor mai bogaţi scriitori români.

La realizarea acestui grupaj au participat corespondenţii „Adevărul.ro” Miruna Luca, Andreea Mitrache, Iulian Bunilă, Claudia Untaru, Ştefan Borcea, Olimpia Filip, Bianca Sara, Alina Pop, Florin Jbanca, Bogdan Vladu, Florina Pop, Mugurel Manea, Claudia Bonchiş, Cezar Pădurariu, Dana Mihai, Dinu Zară, Corina Macavei, Simona Suciu, Mădălin Sofronie, Sînziana Ionescu, Annamaria Kozma.

Articol preluat din sursa: Historia.ro