“Dintre toate creaturile lui Dumnezeu, există una care nu poate fi înrobită. Aceea este pisica. Dacă ar putea exista încrucişare între om şi pisică, procesul ar îmbunătăţi omul, dar ar deteriora pisica”, scria scriitorul american Mark Twain în 1894.

Stilată, sofisticată, jucăuşă, independentă, agresivă, şireată, pasională, energică, duplicitară…un portret al pisicii este poate la fel de complex ca al unei fiinţe umane. Relaţia dintre om şi felină a fost întotdeauna una încărcată de ambivalenţe, de sentimente amestecate, după cum se poate deduce din percepţiile tulburi asupra sa în oglinda istoriei.

Preistorie

Pisica descinde, cel mai probabil, din Miacis, un animal cu trăsături de nevăstuică care a trăit în urmă cu 40 de milioane de ani. Din Miacis se pare că au evoluat toate carnivorele. Cea mai bine documentată pisică preistorică este cea cu dinţii-sabie, Smilodonul, care a dispărut din cauza epuizării vînatului. Este foarte dificil de dezlegat enigma domesticirii animalului, în condiţiile în care scheletele de pisică domestică şi sălbatică sut extrem de similare. Cîteva indicii provin din insula Cipru, din 1983, cînd arheologii au scos la iveală un maxilar vechi de 8000 de ani.

Este puţin probabil ca oamenii să fi adus cu ei pisici sălbatice pe insulă, descoperirea sugerează că în această perioadă s-ar fi produs domesticirea. In 2004, săpăturile pe un sit de epocă şi mai veche au dezvăluit un mormînt în care există atît un schelet uman, cît şi unul felin plasat intenţionat, ceea ce a confirmat domesticirea, ba chiar a împins-o înapoi cu 1500 de ani. Un studiu recent publicat în Science susţine că toate pisicile domesticite provin dintr-o pisică sălbatică din Orientul Apropiat, Felis Sylvestris. Unii cercetători propun ca dată a domesticirii 12000 î. Hr., vreme în care înfloreau primele societăţi agricole. Pisicile au devenit utile cînd s-a produs sedentarizarea şi oamenii au început să depoziteze recoltele care au devenit punct de atracţie pentru rozătoare. Science denumeşte procesul domesticirii pisicii drept unul dintre cele mai îndrăzneţe experimente biologice întreprinse de om.

Egiptul Antic

În această zonă pisica nu ajunge să fie doar apreciată pentru vînarea rozătoarelor, ci chiar divinizată. Exportul de pisici era strict interzis, iar uciderea unei feline se pedepsea cu moartea. Pisicile erau mumificate după moarte şi îngropate în gropi sacre, deseori cu provizii de şoareci mumificaţi. O astfel de groapă putea conţine mumiile a 300000 de pisici, ca la Beni Hassan. În concepţia teocratică egipteană, un om obişnuit nu putea deţine o fiinţă divină, prin urmare faraonul era proprietarul felinelor. Omul putea însă să le furnizeze hrană şi adăpost, trebuind să le aducă la grînar noaptea şi să le ia înapoi dimineaţa. Pentru asta primeau şi o compensaţie, dacă îşi declarau felina drept servitor…

La moartea pisicii se ţinea doliu, toată familia îşi rădea sprîncenele, se bătea cu mîinile în piept, bocea, deci se practica un ritual complet. În mitologia egipteană pisica se considera a avea o influenţă directă asupra căsătoriei sau sănătăţii. Zeiţa egipteană a familiei şi vieţii era Bast şi avea cap de pisică, fiind deseori reprezentată purtînd o amuletă a ochiului atoatevăzător, utchat-ul. Pentru că era o crimă împotriva faraonului să-l deposedezi de feline, o bună bucată de vreme acestea nu au ajuns în afara Egiptului, cu o excepţie: pisicile de pe corăbii sau din caravane. Abia după cuceririle persane şi romane Egiptul a oferit lumii întregi comoara sa preţioasă: pisica sălbatică africană, care a decăzut din poziţia privilegiată de divinitate în cea de animal de companie…

Evul Mediu

O imagine total opusă celei dezvoltate în Egipt este cea din Evul Mediu european, care a demonizat-o şi a transformat-o în agent al răului. Pisicile au fost asociate vrăjitoarelor şi diavolului şi exterminate sistematic, acţiune care a avut consecinţe nefaste dacă ne gîndim la epidemia de ciumă din secolul al 14-lea, răspîndită de şobolani. Papa Grigore al IX-lea o clasifica drept “creatură diabolică”, iar orice persoană care deţinea o pisică era automat suspectată de vrăjitorie şi deseori condamnată la moarte împreună cu animalul de companie. O posibilă cauză a relaţiei imaginate între pisică şi diavol ar putea fi tocmai natura lor independentă.

Pisicile erau bătute, ucise sau alungate din oraşe şi sate. Unele dintre superstiţiile formulate atunci au supravieţuit, ca de pildă cea legată de trecerea unei pisici negre prin faţa cuiva, semn de moarte sau nenoroc. În Ypres pisicile erau folosite in lunile de iarnă pentru a stîrpi animalele dăunătoare pentru lîna stocată în Lakenhall, dar la începutul primăverii, după vîzarea lînii, erau aruncate din foişor în piaţa publică, ceea ce simboliza uciderea spiritelor rele.

Tradiţia se mai păstrează sub forma Kattenstoet (Parada Pisicii), la care se aruncă pisici de jucărie. O atitudine mai binevoitoare faţă de ele a avut doar regele din Wales, Hywen Dda, din secolul al 10-lea, care a dat o lege prin care interzicea uciderea sau tortura pisicii. Reabilitarea felinelor a survenit odată cu încetarea vînătorii de vrăjitoare, iar din 1800 încep să se contureze diversele rase şi chiar să se organizeze expoziţii de pisici, printre cele mai preţuite fiind cele cu părul lung.

Historia.ro