Sîmbăta trecută, 30 iulie, l-am petrecut pe ultimul drum, cel fără de întoarcere, pe Serafim Belicov, poetul, publicistul şi omul adînc omenos coborît în 1965 la Chişinău din nordul falnic al Moldovei: Viişoara-Edineţ.

Trupul său neînsufleţit a fost depus, cu o seară înainte, la biserica Sfînta Teodora de la Sihla. Cînd am ajuns acolo sîmbătă, dimineaţă pe la opt, Serafim era troienit de petale, iar pe din lături îi străjuiau liniştea, imobilitatea dureros de nefirească coroane de flori din partea Uniunii Scriitorilor, săptămînalului “Literatuta şi Arta” şi a rudelor îndoliate, cu sîngele coborît în bernă.

Fiind paşnic ca porumbelul şi înţelept ca hulubiţa, nu-mi prea plac rîndurile în răspăr, mai ales atunci cînd e vorba de un necrolog pentru un fost coleg de breaslă. Totuşi, de astă dată sînt nevoit să constat: din partea Uniunii Jurnaliştilor nu era nici urmă de coroană. E mai mult decît un reproş: e o neglijenţă crasă, o bătaie de joc. Conducerea acesteia, aleasă în stil ura-naţional-patriotard acum vreo 20 de ani, s-a ramolit, pe parcurs s-a învechit în rele atît de tare, încît azi de-abia îşi mai tîrîie după dînsa gazele de eşapament produse din abundenţă către sconcşii vîrfuitori ai organizaţiei noastre profesionale. Nici vestita Casă a Presei, cu largi spaţii de recreiere şi cu săli de ping-pong, nu mai este ceea ce a fost; blindată astăzi cu uşi metalice la tot pasul, seamănă cu o închisoare tristă ca o etajeră fără cărţi.

Dăruită cu dealuri domoale ca un sfat de om înţelept, cu pămînt mănos bun de pus pe rană, Moldova este (sau: a fost) spaţiul vitalităţii vegetale. Dar Moldova mai este, totodată, şi tărîmul vitalităţii lirice, poeţii fiind copiii, fructul miraculos al căii de mijloc, al îngînării luminii cu întunericul amurgului.

Poet de certă valoare, totuşi Serafim a fost, mai întîi de toate, licenţiat în filologie, secţia ziaristică, al Universităţii de Stat din Moldova. Chiar şi ultima lui carte tipărită, care acum vreo lună s-a învrednicit de premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 2015, a fost una de publicistică.

Iată, pe scurt, traseul său profesional pe această Vale a triumfului şi deznădejdii, a înălţării şi căderii, a bucuriei şi plîngerii, căreia în mod convenţional îi spunem Viaţă: redactor, succesiv, la Radio Moldova, “Moldova Socialistă”, “Cultura”, “Literatura şi Arta”, “Nistru”, “Viaţa Basarabiei” (serie nouă, cu Mihai Cimpoi în frunte). Debutează editorial cu placheta de versuri “Veghe” (1976), după care urmează volumele “Ev” (1987), “Vameş” (1991), “Elegii contra frigului” şi “Procesul lui Narcis” (2000, Premiul US din Moldova), cu meditaţii filozofice asupra realităţilor cotidiene. Premiul “Mihai Eminescu”, Putna, 1991; laureat al Salonului Naţional de Carte (2001).

Procesul lui Narcis este cartea de referinţă a lui Serafim Belicov, constituind o probă de simţire aleasă, de trăire dramatică în spaţiul dragostei, bunătăţii şi al speranţelor ce se dedau risipei ca polenul florilor de tei. După cum spunea regretatul poet şi regizor Gheorghe Vodă (“Nea Clătici” al nostru de la terăsuca Uniunii Scriitorilor), „Serafim, acest înger păzitor al metaforelor memorabile, este un adevărat Purtător de cuvînt al Poeziei, şi o serveşte cu vrednicie”.

Cînd am venit noi în 1969 – Vlad Olărescu (fiindcă m-am împăcat bine cu acest Scorpion talentat şi poznatec, actualmente cetăţean al SUA, îl fac cap de listă), Larisa Pleşco, Valeriu Turea, Silvia Hodorogea, Ion Axenti, Nina Slutu, Gică Grosu,Vlad Bercu, Nina Groza, Tamara Rău, Ion Spinei, Cecilia Dabija, Ecaterina Iurcu, Alexandru Costiuc, Efim Bivol – să facem ziaristica la Chişinău, Serafim Belicov era deja la anul 5. A fost primul “poet viu”, în carne şi oase, pe care l-am văzut eu la facultate, al doilea fiind, puţin mai tîrziu, regretatul Ion Proca.

Colegii săi de grupă Pavel Cristov, Gheorghe Copoţ, Petru Comarovschi, Ion Bradu (fii tare şi luptă, Ioane, nu te da bătutului ca pisica rutului!), Gică Ciurea, Larisa Perju-Ungureanu, Liviu Belîi, Tudor Colac, Sergiu Manea, Tamara Vieru-Pereteatcu, Gheorghe Postolachi colaborau activ la Radio Moldova Actualităţi, la diferite ziare şi reviste. Noi – bobocii, pifanii în ale jurnalismului – ne uitam la ei ca la nişte zei şi ne întrebam scuturaţi de fiori sinceri: Oare cînd vom ajunge pe culmile vizitate de fulgere, cu aer ozonificat, cucerite de dînşii?!

Doamne, cît de bine era pe timpul lui Leonid Ilici Brejnev: eram atît de tineri şi frumoşi!

Mulţi dintre aceşti ziarişti exemplari în meserie au trecut încet-inexorabil la cele veşnice, iar cei rămaşi în viaţă s-au retras, în totalitate, din redacţii. Asta nu înseamnă că le şomează inspiraţia şi le vegetează condeiul. Aproape toţi scriu proză, eseuri, memorii la umbra anilor în floare. Şi se agaţă de bloguri ca de ultima dragoste. Căci cine a fost rănit tare, pînă la os, de glonţul scrisului nu se mai lecuieşte acătării în vecii vecilor... existenţei sale.

Eu cred că şi acum, la patru-cinci zile după ce ne-a părăsit, mîna dreaptă a lui Serafim cel Frumos la suflet şi la chip mai zvîcneşte, se mai zbate uneori acolo, în sicriu, în căutarea tocului şi a foii de hîrtie.

Ab imo pectore, Dinu MIHAIL