Există la ora actuală informații explozive, care circulă în special pe Internet, care dezvăluie  argumente deosebit de pertinente și atent documentate, în sprijinul unui adevăr tulburător: planeta noastră este goală pe dinăuntru, iar în acel spațiu interior există de mii de ani o civilizație mult mai avansată decît civilizația de la suprafață. Chiar dacă la prima vedere acesta nu pare să fie decît subiectul unui roman SF, argumentele existente îi pot face pînă şi pe cei mai sceptici să se gîndească mult mai serios la această chestiune. Sunt deosebit de concludente în acest sens informațiile conținute în mai multe studii științifice serioase care expun o fundamentare teoretică riguroasă a realității Pămîntului cavitar. În plus, există date concrete rezultate dintr-o serie întreagă de descoperiri arheologice extraordinare, precum şi numeroase mărturii foarte competente care atestă existența tărîmului din interiorul Pămîntului.

Ceea ce învățăm în prezent la scoală este că în interiorul Pămîntului există un nucleu alcătuit din elemente grele (în special fier), avînd 3.400 de km în diametru, aflat în condiții de temperaturi și presiuni ridicate. Ni se spune că acest nucleu interior este la rîndul lui înconjurat de o manta (ce conține o magmă foarte fierbinte) de aproximativ 2.900 de km grosime. Urmează, spre suprafață, crusta sau scoarța Pămîntului, în grosime de 40 – 80 de km. Deşi aceste date sunt oficial considerate ca fiind certe, merită să știm că ca mai adîncă săpătură ce a fost realizată pentru a fora spre interiorul Pămîntului a fost făcută în Rusia şi are aproximativ 13 kilometri. Modelul oficial nu este așadar decît o teorie, care nu a fost confirmată concret, practic.

Teoriile științifice despre modelul Pămîntului gol au fost formulate încă începînd din secolul XVII de către unii savanți celebri. Printre aceștia s-au numărat astronomul Edmund Halley, matematicianul Leonard Euler, fizicianul John Leslie sau savanţii William Reed, Marshall B. Gardner ori Charles Wilkes. La începutul secolului trecut, William Reed, de exemplu, adresa următorul îndemn auditoriului său cu privire la teoria despre Pămîntul cavitar:

„Ceea ce cerem oricui şi în special omului de ştiinţă care nu crede în teoria noastră este să nu îşi bată joc şi să nu nege ipotezele, ci să aducă argumente care să demonstreze contrariul faptelor autentice pe care le-am expus aici”.

Cîţiva ani mai tîrziu, în 1912, Marshall B. Gardner a prezentat descoperirile sale cu privire la faptul că Pămîntul este gol pe dinăuntru Oficiului de Brevete al Statelor Unite. Aproape doi ani mai tîrziu, această agenție federală i-a acordat domnului Gardner un brevet științific a cărui semnificație științifică era depășită doar de descoperirea zborului mecanic realizată de fraţii Wright în 1903. Din motive care sunt acum foarte clare, descoperirea sa a devenit însă foarte curînd un secret militar extrem de bine păzit.

Teoria modernă spune că Pămîntul s-a format prin condensarea materiei, generată de forțele de atracție gravitațională. Ceea ce nu a fost explicat, ci dimpotrivă, cu desăvîrșire ignorat, a fost influenta extrem de importantă pe care o exercită forța centrifugă. Pornind tocmai de la influenta forței centrifuge, Reed a expus ideile despre Pămîntul gol în 1903, iar Gardner în 1913.

Teoriile lor spun că Pămîntul şi în general toate planetele sunt formate din nebuloase. În mijlocul Pămîntului se află un nucleu incandescent care este de fapt ca un fel de Soare central, ce are un diametru de aproximativ 1.000 de km. Această teorie a Pămîntului gol explică printre altele aurorele boreale pentru care știința oficială – care nu recunoaște existenta unei imense cavități în interiorul Pămîntului – nu are în realitate nici o explicație plauzibilă.

Conform legităților explicate de susținătorii teoriei Pămîntului gol, aceste lumini provin de la Soarele central, ale cărui raze ies prin deschiderile polare. Teoria Pămîntului gol explică de asemenea existenta ghețarilor şi a faptului că aceștia sunt formați din apă dulce: apa dulce care a fost evidențiată în mai multe zone ale suprafeței Oceanului Arctic provine de la rîurile ce izvorăsc din interiorul mai cald al Pămîntului. Conform acestei teorii, după ce ajunge în zona rece de la suprafața, această apă dulce îngheață brusc şi se transformă în iceberguri, ceea ce este, să recunoaștem, foarte plauzibil.

Studii recente, sprijinite de argumente științifice foarte elaborate, au fost realizate printre alţii de dr. Raymond Bernard, Dennis Crenshaw, Jan Lamprecht, Frederick Culmer, Alfred Bohrmann, Mark Harp, Joseph Gustaitis, Johannes Lang, Warren Smith, Irving Wallace, Bruce Walton, Floria Benton, Sherman Lyon şi mulți alţii.

Este interesant să știm că neoficial a fost realizată o analiză detaliată a unor observații astronomice actuale, pe baza unor fotografii publicate de NASA. Fotografiile pun în evidența faptul că practic toate planetele din sistemul nostru solar au o structură cavitară, ce prezintă două deschideri principale către spațiul interior, situate la poli. Se constată că imensa majoritate a fotografiilor publicate oficial de NASA omit să indice clar zonele polare ale planetelor. În cazul în care totuși o fac, se poate sesiza la o analiză atentă că respectivele fotografii au fost trucate, uneori chiar grosolan. Această constatare indică faptul că în realitate NASA urmărește să ne ascundă existenta deschizăturilor polare planetare, în special pe cele ale Pămîntului.

Au existat însă şi imagini înregistrate de NASA care au fost salvate de cercetători înainte ca ele să fie ascunse opiniei publice. Într-o fotografie se poate vedea una dintre imaginile realizate cu ajutorul sateliților spaţiali ESSA, în care se pot identifica destul de clar deschiderile polare: cea nordică are un diametru de aproximativ 1400 de mile, iar cea sudică de 1300 de mile.

Conform lucrării dr. Raymond Bernard, ”O lume ascunsă”, publicată în anul 1969, teoria Pămîntului gol şi-a găsit confirmarea atît în expediţia arctică (1947), cît şi în cea antarctică (Ianuarie 1956), conduse de contra-amiralul american Richard Evelyn Byrd. Raymond Bernard arăta însă în cartea sa că totul a fost foarte curînd învăluit într-o discreţie absolută: „Descoperirea amiralului Byrd constituie astăzi un secret internaţional de prim rang. După ce Byrd a anunţat prin radio, de la bordul avionului, descoperirea făcută şi după o scurtă notiţă apărută în presă, toate ştirile ulterioare în legătură cu subiectul respectiv au fost îndepărtate cu grijă de către agenţiile guvernamentale.”

Între anii 1928 şi 1955 Richard Byrd a efectuat 11 expediţii geografice la poli. Într-un comunicat radio transmis în 1947, Byrd declara că la 2700 de km dincolo de Polul Nord a întîlnit o zonă cu climă foarte caldă, cu munţi, rîuri, lacuri, vegetaţie luxuriantă şi animale. Ulterior, în jurnalul său, el a notat că, de la un moment dat, avionul său a fost escortat de două nave ce semănau cu farfuriile zburătoare. El a descris cu foarte multe detalii că sub scoarţa Pămîntului există oraşe foarte mari, cu mii de locuitori, a căror civilizaţie este mult superioară celei de la suprafaţă.

Byrd a notat că acei oameni din interiorul Pămîntului au o înălţime de aproape patru metri, trăiesc mult mai mult decît noi şi au ajuns la o societate foarte avansată spiritual şi tehnologic, bazată pe echilibru şi armonie. Amiralul a fost chiar însărcinat de către emisarii civilizaţiei din interiorul Pămîntului să transmită superiorilor săi de la suprafaţă că este imperios necesar să fie stopate imediat detonările bombelor atomice, care au un efect devastator din foarte multe puncte de vedere. Deşi jurnalele amiralului au fost confiscate de marina americană, o parte dintre acestea au ajuns să fie cunoscute atît prin intermediul rudelor şi apropiaţilor amiralului, cît şi prin intermediul unor foşti agenţi CIA care au avut acces la respectivele documente.

În interiorul Pămîntului, sub Asia de Est, există un ocean uriaș, de mărimea Oceanului Arctic. Descoperirea a fost făcută de Michael Wysessian, seismolog la Washington State University, și Jesse Lawrence, de la University of California: www.unexplainedmysteries.com.

În 1950, în timp ce cartografiau zona, echipele de cercetare a topografiei submarine din SUA au descoperit că placa continentală californiană este garnisită cu caverne şi pasaje uriașe; unele atît de mari încît un submarin poate naviga prin ele. După un timp, s-a descoperit că unele se întindeau pînă sub statele Utah şi Nevada. Unul dintre submarinele nucleare care au cercetat cavernele a fost avariat puternic şi s-a pierdut. Cele mai șocante informații descoperite cu această ocazie: cea mai mare parte din California pur şi simplu plutește pe ocean, sprijinindu-se de cîțiva stîlpi naturali formați de aceste caverne submarine, iar falia San Andreas este rezultatul prăbușirii unora dintre acești stîlpi de susținere, care provoacă şi cutremurele în zonă.

Generalul de brigadă dr. Emil Străinu, directorul Centrului de studii psihotronice și ufologice, afirmă: „Una dintre cele mai mari descoperiri care s-au făcut și care deocamdată este vehiculată numai în cercurile științifice este aceea că sub continentul american se găsesc 3 sau 5 tuneluri (ca un fel de peșteri subterane inundate) care străbat continentul Sud-american de la Est la Vest și de la Vest la Est. Gîndiți-vă că plecați cu un submarin din Los Angeles și ieșiți cu el în Florida, fără să mai trebuiască să ocoliți Canalul Panama. În acest moment, nu se cunoaște exact natura lor. Aceste canale sunt foarte mari. Numai pe un singur canal poate merge liniștit un submarin Trident și, mai mult de-atît, el se poate întîlni și cu un altul.

Trebuie știut că în perioada următoare vom fi marcați de o serie de dezvăluiri despre contactul cu ipoteticele civilizații extra-Terra. Părerea unor consilieri ai unor Guverne importante ale lumii, ai UNESCO, ONU, UE și altele, spun că toate aceste informații nu fac decît să pregătească omenirea pentru o recunoaștere ce va fi evidentă și care se va produce într-o perioadă de timp foarte scurtă.

Am văzut filmări și poze mult mai „spectaculoase” decît cele care au fost făcute publice, și care nu sunt date în circulație. M-aș referi acum la filmul și pozele făcute din sateliți cu intrîndul de la Polul Sud. Toate statele care au sateliți și au avut ca zonă de cercetare Polii au putut fotografia și filma acest intrînd, care este o realitate! Că nu se recunoaște deocamdată, probabil că servește unor interese. În primul rînd se vorbește de o așa-zisă lume interioară – atestată că există – să-i zicem un tărîm interior. Este locuit acest tîrîm interior? Aici vin semnele de întrebare.

Calculele găsite, care aparțin expediției americanului Richard Byrd, nenumăratele dezvăluiri care s-au făcut în urma expedițiilor germane și multe altele confirmă faptul că acolo există o prezență. Unii spun că e vorba de o anumită parte a civilizației de pe Pămînt care s-a retras acolo; alții spun că este o prezență de un alt tip. Se poate să fie vorba de conservarea unui anumit biotop terestru. Deocamdată există multe ipoteze”.

Nikolai Roerich (1874-1947), rus de origine, indian prin adopție, pictor mistic și vizionar, a întreprins la sfîrșitul anilor 1920 o lungă expediție în Asia Centrală, căutînd un anumit punct din partea de Nord a Tibetului, unde spera să găsească intrarea în Agartha și Regatul Shamballei – teritoriul de sub Karakorum. În cartea sa, Himalayas: Abode of Light (1947), el povestește:

 „Îmi amintesc că în timp de traversam Karakorum, un servitor ladackh mi-a spus că sub noi se află multe cavități subterane, unde se găsesc tot felul de comori și unde locuiește un popor minunat, ce nu cunoaște păcatele lumii. Apropiindu-ne de Hotan, sub copitele cailor se simțea golul, iar ghidul continua să ne povestească despre torenții ce păzesc intrarea în Agartha și despre faptul că cei impuri care se apropiau de ea mureau otrăviți de emanațiile de gaze toxice.

Dar ce legătură ar putea exista între Roerich și Agartha? În cartea sa „Sfidarea timpului”, Sorin Ștefănescu își exprimă opinia că Roerich ar fi intrat în legătură cu învățații din străvechile lăcașuri de cult asiatice, devenind un fel de purtător de cuvînt al acestora pe lîngă Guvernele marilor puteri. Așa se explică faptul că, la un moment dat, revenind dintr-un periplu solitar, călare pe un ponei, Roerich a pronunțat o ciudată profeție:

„Stelele manifestă o nouă evoluție, iar focul cosmic se va apropia din nou de Pămînt. Umanitatea va fi supusă unor noi încercări. Dar așa cum Lumina devorează întunericul, operele Răului vor fi distruse, iar Stăpînul erei noi se va manifesta în toată splendoarea Sa”. Roerich a adus o contribuție însemnată și la constituirea Ligii Națiunilor, concepînd Flamura Păcii, un steag alb cu trei puncte roșii amplasate într-un cerc, și care a căpătat numele de Crucea Roșie a Culturii, steag destinat să apere monumentele culturale.

Notă. Emil Străinu: Este specialist recunoscut internațional în domeniul Războiului Geoclimetic-Geofizic și al Războiului Psihotronic. Activitate ca realizator de emisiuni radio și de televiziune și activitate publicistică (articole, cărți, eseuri în domeniul tehnico-științific și militar). A participat la congrese, simpozioane și reuniuni științifice în peste 60 de țări de pe patru continente. A trecut Cercul Polar de Nord de cinci ori (Alaska, Groenlanda, Insulele Swalbard, La Nord de Murmansk și Kamceatka) și Cercul Polar de Sud, pe la Capul Horn, spre Continentul Arctic.

A participat la expediții și călătorii în zone precum: Alaska, Siberia, Tibet, Insula Paștelui, Groenlanda, Islanda, Insulele Swalbard, Himalaya, Lacul Baikal, Kamceatka, Strîmtoarea Bering (Vladivostok-Rusia, Elena Kotzebuse-SUA) etc.

A intrat în zone interzise ca Zona 51, Gakota - HAARP sau zone periculoase precum deșerturile Nevada, Atakama, New Mexico, Arizona, Mojawe.

A studiat în biblioteci celebre precum Biblioteca Congresului SUA - Washington, Biblioteca Institutului Smithsonian - Washington, Biblioteca Lenin - Moscova, Biblioteca Muzeului Ermitaj - Sankt Petersburg, Biblioteca lui Dalai Lama - Lhassa - Potala, Tibet, Biblioteca Vaticanului, Biblioteca SIPRI și a Fundației Nobel, Stokholm - Suedia, Biblioteca Institutului UFO din Roswell, New Mexica, SUA, etc.

Între 2010-2014 a obținut, datorită cercetărilor în domeniul Științelor nonconveționale, 62 de premii internaționale și 32 de medalii, între care 15 de aur și 2 de argint.