După fiecare alegeri, diferențele sociale se reaccentuează

Autor: Mihai CONȚIU

În cele ce urmează, voi pomeni o serie de constatări pe care le-am tot făcut în privința multor politicieni români și moldoveni, dar nu numai, iar asta începînd cu anul 1989. Ceea ce îi caracterizează, cu prioritate, este o fudulie politică ignorantă și tîmpă, care ar fi fost trecută cu vederea dacă ar fi doar penibilă în ceea ce-i privește, nu și dăunătoare pentru țară. Ce altceva decît „revoltă exterminătoare” să simți față de haitele de politicieni români cu doctorate furate, care cer ascultare necondiționată din partea românilor? În România de după 1989, am cunoscut, personal, extrem de puțini politicieni morali, responsabili și iubitori de Țară, în fruntea cărora, politic, se situau Seniorul Corneliu Coposu și Ion Rațiu. Deasupra tuturor, trona, vizibil și invizibil, spiritul ales al M. S. Regele Mihai I de România. Deasupra tuturor românilor majoritari, însă, trona securitatea ceaușistă cu criminalul trădător și fost președinte Ion Iliescu în frunte. Deși, sub forța împrejurărilor, România a devenit membră a UE și NATO, tot printre cele mai corupte și necivilizate Țări din UE a rămas din pricina securiștilor ceaușiști a lui Iliescu și a urmașilor acestora care i-au scris actualul prezent.

În Republica Moldova, mi-a fost imposibil să identific vreo figură politică cît de cît morală măcar la jumătate din ceea ce a reprezentat Seniorul Corneliu Coposu, care nici după 17 ani de temniță grea nu a cedat comuniștilor. Aici, mi-au fost narate, însă, cîteva legende, dar și alea nu prea convingătoare. Autorităților morale de tipul lui Coposu, de exemplu, comuniștii români nu le-au îngăduit toată viața să-și exercite profesiile lor de bază. Toți au fost trimiși, pentru tot restul vieții, la munca de jos – pe șantiere de construcții și tot felul de alte munci necalificate, indiferent de faptul că erau titrați la Sorbona, Oxford etc., că au fost mari diplomați și politicieni de anvergură europeană.

În Republica Moldova, însă, mulți ”dizidenți”, chiar și dintre cei exilați în Siberia, după ispășirea pedepselor, au reușit să-și ocupe locurile de muncă pentru care erau pregătiți. Cine-aș fi eu să-i condamn? Și în România au fost dintre aceștia, dar după ”semnarea unui legămînt”! Este drept că în politică nu putem vorbi despre o moralitate la nivelul celei a lui Coposu sau Rațiu. Nu poți intra în politică fără a pricepe necesitatea ”artei compromisului”, dar nici obligația de a deveni slujitorul fidel al celui care te-a ales!

Ca și cei români, politicienii moldoveni ai ultimelor peste trei decenii sunt produsul unei ”democrații” inventate, reformulate după standarde securiste, KGB-iste și bolșevice sub stindardul corupției absolute. Chiar și cei mai tineri, care nu au prins URSS, sunt produsul aceleiași ”școli democratice politice și părintești”. În ciuda faptului că au intrat în contact cu civilizația și democrația occidentală, ei merg tot după principiul că ”la moldoveni e altfel și așa trebuie să fie”. Astfel, ei refuză progresul de dragul unor ”tradiții” care nici măcar nu le aparțin.

Să observăm numai două transfigurări ale politicienilor moldoveni! În perioada campaniilor electorale, colindă satele și orașele pentru a se întîlni cu alegătorii. Discută de la egal la egal cu oamenii de rînd, le promit orice, se așează la mese cu ei, se îmbrățișează și… tot felul de alte efuziuni… electorale. După ce au cîștigat alegerile, însă, relațiile dintre politicianul ales și alegători se schimbă radical.

El, politicianul, ”atunci cînd timpul i-o permite”, efectuează ”vizite de lucru” în teritoriu. Tradițional, acestea sunt ”aranjate”, iar cetățenii cu care se întîlnește sunt doar cei care au votat partidul lui. Ca o regulă, mai ales dacă și ocupă o funcție importantă, politicianul respectiv vine cu mașina de serviciu, cu șofer personal și ceva gărzi de corp ”ca să-l protejeze de vulg”. În acest context, ”el comunică lucruri importante” și, eventual, răspunde la întrebări ”prietenoase”. Cel mai la îndemînă procedeu al lor de comunicare cu cetățenii sunt posturile de televiziune. Din spatele ecranelor, gravi și atotștiutori, comunică ”numai lucruri importante pentru Țară, în deplină cunoștință de cauză”.

O normalitate ar fi aceea ca politicianul să se întîlnească, public, cu toți cetățenii localității vizitate. În condițiile Republicii Moldova, astfel de vizite ar trebui să aibă loc săptămînal. Mai apoi, o prioritate pentru politicianul respectiv ar trebui să fie aceea prin care el vorbește cel mai puțin, lăsîndu-i pe oameni să-și spună păsurile, iar el să le consemneze imediat. În particular, este normal ca acel politician să nu stea de vorbă cu trîntorul, hoțul sau alcoolicul satului, ci cu acei oameni gospodari, deschiși la minte și care știu o serie de lucruri mult mai bine decît el. Acestora el trebuie să le ceară sfaturi și soluții, nu să le dea el indicații ori sugestii rupte de realitate. Politicienii aleși ar trebui să se simtă obligați să-i cunoască pe absolut toți oamenii mai răsăriți din teritoriu, nu pe cei cu afaceri necurate cu care ar putea intra în combinații dintre cele mai suspecte!

În tot acest context descris pînă acum, cred că e cazul să-i amintesc pe acei moldoveni care cer unirea cu România!

Occidentul care sprijină atît de mult existența Statului Republica Moldova firește că știe despre aceste tendințe, dar întreb: Cunoscînd calitatea clasei politice moldovenești și românești, dar mai ales gradul uriaș de corupție din aceste două Țări, care politician responsabil din UE și SUA și-ar dori nu consolidarea politică și geostrategică a României, prin unire cu Republica Moldova, ci perspectiva unirii a două State extrem de corupte, la cel mai înalt nivel, ca, astfel, să-și facă apariția un suprastat corupt care, într-adevăr, să devină o problemă regională extrem de gravă?