Ce fel de român ar trebui să fie moldoveanul pentru „sponsorii unionismului” de la Bucureşti?

Autor: Mihai CONŢIU

Sugeram, în episodul 6 al acestui mai lung material, că avem multe motive să credem că unionismul tinerilor de astăzi, români şi moldoveni, este o continuare a vechii afaceri, care gravitează în jurul aceluiaşi nucleu construit de vechiul SISTEM unionist moldo-român. Ar fi putut fi vorba despre un „neo-unionism” numai dacă s-ar fi făcut un inventar, un fel de proces moral şi, de ce nu?, penal al unionismului costisitor şi eşuat de pînă la ei. Ca să arate lumii că sînt oneşti şi adevăraţi luptători unionişti, opinia publică ar trebui să-i cunoască pe toţi artizanii bătrîni ai unionismului, să afle cît s-a cheltuit pentru aşa ceva, cîţi bani s-au furat, ce averi personale şi-au dobîndit bătrînii agenţi ai unionismului, ce acţiuni concrete au desfăşurat, cît au manipulat populaţia, cît de mult au afectat relaţiile moldo-române, cît au scindat populaţia RM pe criterii etnice etc.

În realitatea contemporană, însă, ce avem? Aceeaşi exaltare lipsită de pragmatism, coerenţă, realism – spuneţi-i cum vreţi! –, în care întîlnim noi contingente de tineri aliniate vechii gărzi de unionişti expiraţi şi, fireşte, cu aceleaşi sloganuri patetice, răsuflate! Toate acestea ne întăresc concluzia că şi acum elementul definitoriu al noului-vechi unionism de astăzi este tot „mîndria de a fi român”.

Faptul că au apărut cîteva demersuri ceva mai pragmatice nu schimbă fundamental datele problemei. Da, România a promis actualei guvernări un împrumut de 150 de milioane de euro, dar este doar o picătură într-un ocean cuprins de uragane, iar banii nu pot venii fără unda verde dată de FMI! Da, au început deja să se înfrăţească vreo cîteva sute de primării de pe ambele maluri ale Prutului, proces prin care cele româneşti vor contribui la dezvoltarea localităţilor moldoveneşti cu care s-au înfrăţit! Cu toate acestea, procentul moldovenilor care doreşte unirea celor două ţări este nesemnificativ. Să reţinem că, în ultimii 6 ani, UE şi Occidentul, în general, au acordat RM ajutoare colosale în comparaţie cu cele promise de România. Cu toate acestea, simpatiile proeuropene ale moldovenilor au scăzut dramatic, deşi circulă chiar şi fără vize în spaţiul UE.

Greşeala pe care o face România politică paralelă, cea neoficială, constă în convingerea că dragostea moldovenilor faţă de România şi dorinţa lor de a se uni cu această ţară se pot amplifica exclusiv prin robotizarea de tip ceauşisto-comunist a aderenţilor. Lozincile obligatoriu asimilate îi transformă pe tinerii recrutaţi în mişcarea unionistă în subiecţi intoleranţi şi incapabili de un dialog lucid. „Cine nu-i cu noi, este împotriva noastră”, par ei să spună atunci cînd strigă: „Basarabia, pămînt românesc”, „Noi sîntem români”, „Avem o limbă şi o istorie comună” etc. Pe acest întreg fundal, promotorii unionismului ignoră că aici, în RM, majoritatea populaţiei şi a elitelor politice s-au format şi au evoluat în conştiinţa identitară a acestei ţări, Republica Moldova, la fel ca şi în Transnistria.

Sloganurile pro-româneşti şi unioniste se pare că chiar au fost gîndite iniţial ca să aibă un rol diversionist, provocator şi fireşte, destabilizator, tocmai pentru ca această ţară să-şi permanentizeze statutul de eternă monedă de schimb în jocurile politice şi geostrategice de la marginile graniţelor ei. În tot acest timp, „garanţii unionismului”, politicienii locali, români, ruşi sau transnistreni au de lucru, unii se îmbogăţesc, dar dau bătaie de cap şi organismelor financiare internaţionale, UE, SUA etc., care, în funcţie de conjunctură, sînt nevoite să devină părţi ale multiplelor dialoguri, consultări, negocieri…

Pentru că în episodul de astăzi ne-am propus să abordăm (auto)distructivitatea sloganurilor patriotarde, vom reproduce doar cîteva observaţii neutre ale filosofului român Andrei Pleşu. O face tocmai pentru că acestea vin să răspundă la întrebarea: ce fel de român ar trebui să fie moldoveanul pentru „sponsorii unionismului” de la Bucureşti sau ce fel de români sînt românii care cer moldovenilor să fie români? Într-un articol intitulat „România. Încercare de diagnostic”, Andrei Pleşu notează:

„Adică România e bolnavă? Vîndutule! Trădător de neam şi ţară ce eşti! (…) Ei bine, da! Eu cred că România e bolnavă. Şi că dacă vrem să o însănătoşim, trebuie să începem prin a pune un diagnostic corect. Pentru mine, patriotismul nu e o chestie de şpriţuri şi vorbe, o lăcrămoasă încîntare de sine, ci un bun dozaj de îngrijorare şi efort. Nu să-ţi faci pijama în culorile tricolorului, nu să te risipeşti în sloganuri de provincial trist, ci să priveşti lucid în jur, să pui degetul pe rană, să identifici la timp microbul letal. Am, în această convingere, aliaţi de mult mai mare anvergură decît mine:

Eminescu: „Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“ (Din manuscrise, Opere, vol. IX, p. 459-460).

Caragiale: „Elementele de succes (în România): măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl, şcl, – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvint, moftul...“ (I. L. Caragiale, Despre lume, arta şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).

Dar ceea ce se întîmplă în ţară de o bună bucată de vreme merită, totuşi, semnalat ca simptomatologie primejdioasă, în ciuda „daco-romanilor“ năbădăioşi, pentru care deriva pompoasă e o formă de vitejie strămoşească. Iată „bubele“ la vedere:

1. Majoritatea celor de la vîrful clasei politice nu se concentrează pe construcţie şi viziune, ci pe acomodare rentabilă şi pe căpătuială privată.

2. Mai toate figurile aflate în mişcare pe scena politică sînt carente la mai multe capitole: limba română, îndemînare retorică (înlocuită, îndeobşte, de pletoră demagogică), charismă, onestitate, stil.

3. În spatele celor mai multe dintre vedetele noastre politice nu dai decît peste biografii mărunte. Înainte să fi intrat în „arena cetăţii“, n-au de raportat nici o performanţă specială, nici o competenţă de ramură cît de cît credibilă. Pe scurt, n-au făcut nimic deosebit în viaţă, drept care se agaţă cu disperare de funcţii, ştiind că, fără ele, se vor întoarce într-un cvasi-neant.

4. Partidele aflate în competiţie, fie ele „de dreapta“ sau „de stînga“, suferă de o şubrezenie doctrinară, care nu obligă la consecvenţă, responsabilitate, comportament decent. E vorba, în genere, de însăilări arbitrare de interese şi cumetrii, de găşti şi complicităţi, pe un fond de mediocritate intelectuală şi politică greu de acceptat (şi de votat…). Nici în afara „clasei politice” propriu-zise, lucrurile nu sînt mai limpezi. Oameni de mîna a doua ajung „eroi” mediatici, prin entuziasmul tont al unor oameni de mîna a treia şi a patra, după cum invers, oameni cît de cît alcătuiţi, a căror performanţă ar trebui să impună oarecare cuviinţă, se văd terfeliţi vînjos de netrebnici foarte vocali, manevraţi de ipohondrii şi „socoteli” lucrative.

Se cultivă nonşalant stigmatul la îndemînă. „Patrioţii”, dacă nu te plac, te fac vînzător de ţară şi te scuipă pe stradă, sau îţi ard cărţile. Iar băieţii deştepţi, care simt încotro bate vîntul „corectitudinii politice”, te fac nazist, fascist, legionar. Într-o ţară normală, cel mai mare partid de opoziţie n-ar putea fi condus de o domnişoară de o inconsistenţă aproape inocentă, după cum nici partidul de guvernămînt n-ar putea păstra, la vîrf, inculpaţi şi condamnaţi în serie.”

Reţinînd constatările dezarmante şi realiste făcute de către Pleşu, înţelegem mai bine calitatea unionismului promovat de anumiţi „fraţi români”, în comun cu aceleaşi virtuţi ale „fraţilor lor basarabeni”. „Cine se aseamănă, se adună”, spune un vechi proverb românesc. Dacă nu eşti de acord cu ei, „nu-ţi faci pijama în culorile tricolorului, nu te risipeşti în sloganuri de provincial trist, ci priveşti lucid în jur, pui degetul pe rană, ca să identifici la timp microbul letal”, atunci eşti „un vîndut şi un trădător de neam şi ţară”, după cum constată Pleşu la Bucureşti şi noi aici, în RM. (va urma)