Atît Vlad Ţepeş, personajul istoric, cît şi cel mitologic, Dracula, sînt descrise ca "însetate de sînge". Voievodul Vlad Ţepeş pedepsea prin jupuire, fierbere, ardere, prăjire, îngropare de viu, decapitare, orbire, strangulare, spînzurare, tăiere de membre, nasuri sau urechi, dar, mai ales tragere în ţeapă, orice "necuviinţă". Care erau necuviinţele? A fi turc, hoţ, cerşetor sau adversar politic!

Mai mult de 10 ani petrecuţi în închisoare, ca adult. Ostatic la turci, în copilărie. Alianţe cu Veneţia şi Papa de la Roma. Jocuri politice. Două poveşti pasionale de dragoste. Sinuciderea primei soţii. Asasinarea celorlalţi membri ai familiei sale. Personajul istoric este, cel puţin, la fel de fascinant ca şi cel mitologic.

Dar ce îi leagă pe cei doi, în afară de "setea de sînge"? Cum s-a transformat Dracula, din apărător al creştinătăţii în demonicul vampir?

Se spune că turcii au încercat să-l convertească pe copilul Vlad, ţinut ostatic, la islam. Poveştile referitoare la acest subiect evocă imagini familiare cititorului din secolul al XXI-lea: spălarea creierului în pivniţele Gestapo-ului sau KGB-ului. Pe măsură ce membrii familiei sale erau asasinaţi, turcii îl puneau la curent pe copil cu detaliile, adecvate sau inventate: ţipetele, durerea, disperarea, rugăminţile, îngroparea lor de vii. Se crede că multe din tendinţele sadice ale adultului Vlad Ţepeş îşi au originea în chinurile fizice şi psihice îndurate în captivitate.

În mod cert, Vlad Ţepeş nu a fost un conducător blînd. În plus, majoritatea surselor scrise referitoare la domnia lui Vlad Ţepeş se bazează pe pamfletele de propagandă produse în număr mare de către germani cu noua lor invenţie, tiparul. Cea mai faimoasă imagine a lui Vlad Ţepeş este aceea tipărită cu o matriţă de lemn într-unul din aceste pamflete, care îl înfăţişează pe domnitor servind cina, pe un deal, în mijlocul unei adevărate păduri de oameni traşi în ţeapă.

O imagine similară ne este oferită de o altă sursă de largă notorietate: Legende des Siecles a lui Victor Hugo. întîmplarea la care face trimitere autorul francez este următoarea: la începutul anului 1462, Vlad Ţepeş a lansat o campanie militară împotriva turcilor, de-a lungul Dunării. În ciuda inferiorităţii numerice şi a logisticii comparativ mai slabe, domnitorul român a obţinut victorie după victorie, ceea ce l-a determinat pe sultanul Mahomed II să trimită o mare armată de pedepsire, într-o contraofensivă ce avea drept obiectiv transformarea definitivă a Valahiei în provincie turcească. Raportul de forţe era de trei la unu în favoarea turcilor.

Lipsit de sprijinul oricărui aliat, Ţepeş a fost forţat să se retragă spre Tîrgovişte. În retragere, el a otrăvit fîntînile şi a dat foc propriilor aşezări, pentru ca armata turcă să nu se poată aproviziona. Lipsa acută de apă şi mîncare a făcut ca entuziasmul războinic al trupelor turceşti să scadă simţitor. Cînd, în sfîrşit, sultanul extenuat şi înfometat a ajuns sub zidurile Tîrgoviştei a venit şi lovitura de graţie a acestui război psihologic. Aici turcii erau aşteptaţi nu de o armată, ci de o imensă pădure de cadavre înfipte în mii de ţepe. 20.000 de prizonieri turci fuseseră executaţi şi putrezeau în bătaia vîntului, răspîndind o duhoare insuportabilă. Teroarea degajată de oribila privelişte a fost mai mult decît putea îndura moralul slăbit al ofiţerilor lui Mahomed. Acesta a fost obligat să se recunoască înfrînt şi s-a retras.

Misterul transformării domnitorului român într-un mit al lumii occidentale nu este, totuşi, lămurit de cruzimea reală a personajului istoric. Vlad Ţepeş era într-adevăr nu doar "însetat de sînge", ci şi "diabolic", dar tot la modul figurat. Distanţa dintre cele două personaje este prea mare. De unde provin detaliile ce oferă concreteţe legendei? Vlad Ţepeş s-a născut în noiembrie sau decembrie 1428 în oraşul-fortăreaţă Sighişoara. Tatăl său, Vlad Dracul, era membrul unui Ordin care poate fi comparat cu acela al Cavalerilor Teutoni, fiind o societate semi-militară şi religioasă, fondată în 1387, la Roma, cu scopul de a promova interesele catolicismului şi cruciadele. Relevanţa Ordinului, în contextul legendei, constă, în primul rînd, în aceea că explică numele de Dracula.

Mai mult decît atît, uniforma ceremonială a Ordinului – o pelerină neagră peste veşminte roşii – i-a servit drept sursă de inspiraţie lui Stoker, în descrierea personajului Dracula.

Dar cum a ajuns povestea lui Bram Stoker să se transforme în mit? Circumstanţele în care a fost scrisă şi receptată cartea oferă o explicaţie parţială. O veritabilă epidemie de "vampirism" a lovit Europa de Est la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi a continuat pe tot parcursul secolului al XVIII-lea.

Numărul cazurilor raportate a crescut dramatic mai ales în Ungaria şi Balcani. De aici, epidemia s-a întins spre Vest, în Germania, Italia, Franţa, Anglia şi Spania. Călătorii întorşi din Est aduceau cu ei poveşti despre morţii vii, stîrnind un interes în privinţa vampirilor care continuă pînă în zilele noastre. Filozofii şi artiştii din Vest au început să atace din ce în ce mai des subiectul. Romanul lui Bram Stoker a venit ca o încununare, ca punct culminant al unei lungi serii de lucrări anterioare, bazate pe relatările venite din Est. Romanul a fost considerat în vremea respectivă, de către cititorii neavizaţi, ca inspirat din fapte reale, ca prezentînd o realitate în cel mai rău caz, puţin romanţată.

Oricum, în ciuda cruzimii sale, imaginea lui Dracula păstrată de tradiţia orală românească este aceea a eroului naţional Vlad Ţepeş, care a ţinut piept invadatorilor turci şi puternicului regat maghiar. Mai mult, folclorul descrie un om obsedat de lege şi ordine. Poate cea mai celebră povestire populară privitoare la Vlad Ţepeş este cea a cupei de aur din piaţa centrală a cetăţii Tîrgovişte. Se spune că, încrezător în eficienţa ordinii instaurate de el în societatea românească, Vlad Ţepeş ar fi pus o cupă din aur masiv pe marginea fîntînii din piaţa cetăţii pentru a fi folosită de călători însetaţi. Potrivit surselor istorice, cupa a existat într-adevăr şi a fost folosită ani de zile, pînă la sfîrşitul domniei lui Vlad Ţepeş, fără a fi furată.

În ciuda celor spuse mai sus, este posibil să nu aflăm niciodată întregul adevăr despre Dracula. Nu există o opinie unanimă. Istoricii încă se mai contrazic citînd surse contradictorii. „Vampirologii” şi fanii Contelui nu se lasă nici ei mai prejos. Exista la vremea aceea, spun cei din urmă, obiceiul ca învingătorul să bea din sîngele victimei. Nu este oare posibil ca Dracula, pe care îl ştim înclinat spre excese, să fi transformat acest obicei într-o obişnuinţă cu efecte nebănuite?