Autor: Ioan STANOMIR,

Contributors.ro

Nimic nu pare mai ridicol şi mai donchijotesc decît să invoci patriotismul şi umbra sa în vremuri de campanie electorală. Alegerile sînt, invariabil, ocaziile ideale de a marca triumful, absolut şi greţos, al populismului ce face apel la demnitatea naţională şi la gloria strămoşilor, spre a da unui prezent calp aura de respectabilitate a statuilor din pieţele publice. Patriotismul, el, se confundă, pentru atîţia dintre contemporanii noştri, cu dreptul suveran de a cere, în schimbul libertăţii lor, obolul de mită al partidelor.

Patriotismul, în măsura în care încercăm să îi recuperăm înţelesul originar, tocit de comunism şi de tranziţie, înseamnă, înainte de toate, această privire de luciditate angajată pe care o apleci asupra comunităţii tale. De la junimism încoace, patriotismul este ocazia de a face exerciţiul, neiertător, al introspecţiei colective. Ce rămîne din edificiul de mucava cu care preferăm să ne ascundem mediocritatea? Patriotismul este tentativa de a da răspuns la această interogaţie fondatoare. Beţia de cuvinte, xenofobia, delirul demagogic sînt, toate, semnele patologiei cu care luciditatea patriotică se confruntă, de un secol şi jumătate. Incomod şi iconoclast, vizionar şi chirurgical, gestul junimist stabileşte acel precedent pe care nu îl putem ignora. Flatarea vulgului, flatarea instinctului de supunere oarbă, cultivarea minciunii publice şi a ipocriziei naţionale – iată cărămizile şubrede pe care ne întemeiem un viitor de simulacre!

Patriotismul, ca stare de luciditate şi de vigilenţă, este incompatibil cu acel sentiment politic ce cauţionează inegalitatea, privilegiile şi corupţia. Domnia legii este, mai mult decît oricare alt element, reperul în jurul căruia se ordonează viziunea asupra unei naţiuni libere. Servitutea se cere denunţată, iar avocaţii ei înfruntaţi, fără ezitare. O patrie care ne calcă în picioare libertăţile, o patrie care ne uzurpă prerogativele constituţionale, o patrie care ne solicită fidelitatea, oferind în schimb cătuşele sclaviei aurite, această patrie nu poate fi niciodată o adevărată patrie. Ea poate fi, cel mult, un penitenciar al cărui confort este destinat să anestezieze şi să domesticească.

Patriotismul înseamnă şi alegerea de a merge în contra acelui curent pe care îl îmbrăţişează, orbită, majoritatea din jurul tău. Singurătatea devine un act de curaj în clipa în care refuzi aderarea şi compromisul. Masele fanatizate nu ne pot încovoia, iar strigătele de adulaţie publică de pe stadioane nu ne pot acoperi vocea. În anii în care tăcerea de plumb a Republicii Populare se aşternea ca un giulgiu peste o patrie captivă, rezistenţa a răscumpărat laşitatea celor care au ales acomodarea şi raţionalitatea trădării. Aşa cum ei, cei de dinaintea noastră nu au ezitat, nici noi nu vom ezita. În mijlocul unei naţiuni isterizate, luciditatea patriotică este stindardul pe care nu-l putem abandona. Chiar şi atunci cînd totul pare pierdut, chiar şi atunci cînd laşitatea este elogiată ca o formă de înţelepciune. Patriotismul este, în acest capăt de drum, expresia însăşi a demnităţii umane-nedomesticite, curajoase şi încăpăţînate.