În loc de scrisoare deschisă adresată ministrului Educaţiei, Culturii şi Cercetării, Corneliu Popovici

Pe data de 19.X.2016, în „Moldova Suverana”, am publicat un articol intitulat sugestiv <Bizară eşti, Moldova mea, cu „sunt” din „sînt” şi „â” din „a”>. Îl voi reproduce cu speranţa că ministrul Educaţiei, Culturii şi Cercetării, Corneliu Popovici, din respect faţă de adevărul ştiinţific, ar putea iniţia abrogarea unui Ordin stupid semnat de către fosta ministră de tristă amintire Corina Fusu. Ordin care a fost impus ca o obligaţie tuturor instituţiilor de învăţămînt din Republica Moldova. A recurs la acest gest din perspective politice, cu speranţe zadarnice că poate şi astfel românii se vor răzgîndi şi îl vor sprijini iarăşi pe Mihai Ghimpu, de pe care îşi luaseră mîna încă din 2013.

Instituţiile de învăţămînt din Republica Moldova nu trebuie să-i oblige pe elevi şi studenţi să scrie cu „sunt” din „sînt” şi „â” din „a”. Pot, însă, să le dea libertatea de a opta liber şi pentru această formă, dacă asta simt, fără să fie sancţionaţi. Am ferma convingere că sută la sută dintre moldoveni vorbesc cu „sînt”. Atunci de ce să scrie cu „sunt”? Alta e treaba în România, dar şi acolo sunt puţini care rostesc astfel, cu „sunt”, unul dintre aceştia fiind subsemnatul. În continuare, voi reproduce articolul publicat pe data de 19.X.2016, prescurtînd din el cîteva elemente nesemnificative. Chiar dacă e ceva mai lung şi poate obositor, consider că este necesar şi actual.

<Bizară eşti, Moldova mea, cu „sunt” din „sînt” şi „â” din „a”>

Ministrul Educaţiei, Corina Fusu, a semnat un Ordin prin care normele ortografice ale scrierii lui „â” din „a” şi „sunt” din grafia limbii române au devenit obligatorii pentru instituţiile de învăţămînt din ţară. Potrivit unui comunicat de presă al Ministerului Educaţiei, Ordinul a fost semnat cu scopul de a asigura respectarea prevederilor hotărîrilor Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Cît priveşte varianta „sunt”, consider că poate fi opţională. Subiectul în sine merită o abordare serioasă deoarece în spatele Ordinului semnat de Fusu stau motivaţii dintre cele mai regretabile, jalnice şi politice. Corina Fusu, în calitate de ministru al Educaţiei, fără să aibă absolut nici o pregătire lingvistică, fiind absolventă de Biologie şi cu o oarecare experienţă de jurnalist Tv care nu-i legitimează nici măcar o vagă pricepere lingvistică, emite un Ordin de acest fel în plină campanie electorală, în care şeful ei politic, Mihai Ghimpu, candidează la Preşedinţie pentru că vrea unirea cu România.

Povestea lui „â” din „a” şi „sunt” din „sînt”

(…) În ziua de 17 Februarie 1993, Academia Română a decis printr-un vot revenirea la grafia cu litera ”â” în loc de ”î” în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor ”sunt, suntem, sunteți” în loc de ”sînt, sîntem, sînteți”. Au trecut vreo 23 de ani de atunci și românii încă nu s-au obișnuit cu acele reguli. La vot au participat toți membrii Academiei, indiferent de specialitate. La momentul respectiv Academia avea doi membri lingviști: Ion Coteanu, care s-a abținut, și Emanuel Vasiliu, care a votat împotrivă. Deși toate institutele de lingvistică s-au opus la acea vreme, Hotărîrea Adunării generale a Academiei Române din 17 Februarie 1993 a fost adoptată. Însă, o bună parte din populaţie, dar şi edituri sau ziare au continuat să scrie cu î/sînt.

Norma Academiei Române nu este obligatorie

Norma ortografică este o recomandare, este ceea ce ne sfătuiește Academia să facem. Instituția abilitată în standardizarea ortografiei este Academia Română, dar Academia nu este formată doar din lingviști și nici nu are atîția lingviști cît să se ocupe de toate chestiile lingvistice. Ca urmare toate problemele de natură lingvistică trebuie delegate institutelor de specialitate din subordine, că are destule. În nici un caz nu trebuie să lase standardizarea ortografiei pe mîna geografilor, inginerilor și a veterinarilor.

O hotărîre academică arbitrară, fără motivări sau consecințe ortoepice

Ortografia limbii române este, de peste un secol, preponderent fonemică, ceea ce înseamnă că fiecare literă notează un fonem (un sunet, pentru simplitate) și fiecare fonem e scris cu o literă. Excepțiile se numără pe degete. Literele î și â reprezintă exact același sunet, astfel una din ele este inutilă. Ca o curiozitate, în secolul al XIX-lea pentru acest sunet au fost folosite 4 sau 5 litere --- â, ê, î, û, uneori și ô ---, în funcție de etimologie: atât, cerênd, cuvînt, adûnc, gônd. Și-au dat seama că e prea de tot și au renunțat la o parte, dar curentul etimologist încă era prea puternic și â a rezistat.

Cuvîntul sînt nu vine din indicativul latinesc sunt, ci probabil din conjunctivul sint. Singurul argument care poate fi adus de tabăra â și sunt, acum, după reformă, este faptul că dacă ne-am întoarce imediat la grafia cu î și sînt chiar că Academia Română ar părea neserioasă. Problema alegerii între î și â este pur ortografică, fără motivări sau consecințe ortoepice, motiv pentru care nici nu trebuie să devină normă obligatorie. Legat de această chestiune, vă oferim doar cîteva opinii scrise de reputata lingvistă din România Mioara Avram, care a condus Sectorul de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din Bucureşti al Academiei Române.

Mioara Avram: În favoarea anume a lui î s-au pronunțat numeroase personalități progresiste

„La 17 Februarie 1993, Academia Română a hotărît în mod arbitrar această extindere, fără a restaura întocmai regula din 1904/1932: de la scrierea cu â în interiorul cuvintelor se exceptează acum numai derivatele prefixale și compusele de la baze cu î-(neînțeles, bineînțeles), nu și formele flexionare sau derivatele sufixale de la baze cu -î (coborâm, coborând; coborâtor etc.).

Folosirea a două litere pentru același sunet și modul lor de distribuție complementară după poziția în cuvînt (î la început și la sfîrșit de cuvînt, iar â în interior, cu excepții legate de analiza structurii morfologice: neîntrecut, hotărîtor, urînd „urî”, dar urând „ura”) constituiau însă aspectul cel mai criticabil al ortografiei din prima jumătate a secolului nostru, întrucît complica în mod nejustificat însușirea și practica scrierii corecte. Tocmai de aceea, împotriva folosirii a două litere și în favoarea anume a lui î s-au pronunțat numeroase personalități progresiste din trecut.

Preferința pentru î se explică prin dorința de evitare a confuziilor posibile între î și â. Contrar părerilor exprimate de cei care discută problema în necunoștință de cauză, regula scrierii cu î și â după poziția în cuvînt nu are decît în parte justificare etimologică. Această justificare este reală în situația lui român și, desigur, și la alte cuvinte moștenite din latină, ca blând „blandus”, cârnaț „carnacius”, lână „lana”, mână „manus”, pâine „panis”, sânge „sanguis”, târziu „tardivus”, dar: nu este decît analogică la cuvintele de alte origini cu [î] în interior, de exemplu: dârz „sl. Drйzй”, gând „magh. Gond”, rând „sl. Redй” etc.; contravine etimonului latinesc în cuvinte cu [î] provenit din alte vocale decît a, anume din e: mormânt „monumentum”, tânăr „tener(us)”, vânt „ventus”; din o: fântână „fontana”, lângă „longum ad”; din u: rândunea „hirundinella”; chiar din i: dânsul „de + însul” (ipse), râde „ridere”, râpă „ripa”, râu „rivus”, sân „sinus”.

În același mod contravine etimonului latinesc scrierea cu î a vocalei provenite din a în înger < angelus sau din u în încă „unquam”. Argumentul identificării de către străini a cuvintelor de origine latină, pe lîngă că principial este lipsit de valoare, cade de la sine în lumina lipsei de consecvență în concordanța â „a” și î „i”: de ce ar fi mai important să se ofere străinilor posibilitatea – de altfel îndoielnică – de a recunoaște în grafiile câine și pâine cuvintele latinești canis, panis decît posibilitatea de a-l recunoaște pe rivus (și corespondente romanice ca port. și sp. rio) în actuala grafie rîu?

Exceptînd întrebuințările analogice la cuvinte de origine nelatinească, litera â avea justificare etimologică în sisteme ortografice din secolul trecut care foloseau pentru scrierea vocalei [î] mai multe litere cu același semn diacritic (accent circumflex), în funcție de sunetul originar din latină: â (în lână), î (în în), dar și ê (în vênt), ô (în lôngă sau fôntână), û (în rûndunea), după cum foloseau mai multe litere, cu alt semn diacritic, și pentru scrierea vocalei [ă], în primul rînd litera ě, păstrată pînă tîrziu pe frontispiciul ziarului Adevěrul . Menținerea a numai două dintre literele cu valoarea [î] (cele cu frecvență maximă), care au preluat și domeniul celorlalte, a avut ca rezultat, după 1904, un mod hibrid de scriere a vocalei [î], care nu mai era nici pe deplin etimologic, dar nu devenise nici fonetic. Restrîngerea literei â la sfera numelor proprii și, practic, generalizarea scrierii cu î a însemnat un progres important al aplicării principiului fonetic de corespondență între o literă și un sunet.”

Mihai CONŢIU

P.S. Ca o opinie separată, consider că miniştrii Educaţiei din ultimii 28 de ani, în loc să fie excitaţi semi-politic de chestiunile arătate mai sus, ar fi putut să se gîndească la oportunitatea introducerii ca obiect de studiu liceal a limbii latine. Spun aceasta întrucît latina este izvorul cunoaşterii profunde a tuturor celor care doresc să devină medici, jurişti, botanişti, biologi, filologi, istorici etc. Latina este sămînţa civilizaţiei noastre europene şi nu numai! La fel şi limba greacă, oarecum! (M.C.)