Autor: Cristian Unteanu 

Foarte greu de admis că am ajuns să ne punem această întrebare, dar cred că este relevantă pentru realitatea lumii în care trăim, una la care se întoarce la violenţă ca ultimă soluţie. În acest context apar revendicările cetăţeneşti exprimate pe un ton din ce în ce mai disperat şi tensionat. Şi, cu cît lucrurile se tensionează, vedem că încep să dispară barierele prezentate drept „admisibile“ într-o societate europeană de secol XXI în care spoiala democratică pare să fie din ce în ce mai transparentă, lăsînd loc apelurilor la comportamente extrem. Şi astfel se deschid larg porţile pentru o realitate polarizată între cele două extreme: proteste extrem de violente şi represiune pe măsură, cu toată forţa de care dispun instituţiile statului. Caz în care, sub umbrela atotprotectoare a „stării de urgenţă“ sunt imediat anulate prevederile constituţionale şi încep să se aplice „dispoziţiile extraordinare“ comune impunerii legii marţiale şi conducerii militare aferente, dezlănţuite pentru a impune ordinea printre civilii inconştienţi şi duşmănoşi.

În civilizata, bonoma, bogata şi foarte umanista Europă apar acum semnele că se rup zăgazurile şi că ne-am putea trezi rapid în mijlocul unei contestări sociale extrem de puternice, care, la un moment dat, să intre în coliziune directă şi violentă cu instituţiile de forţă ale statului, cele care, dacă nu vor trece de partea protestatarilor, nu vor avea altă cale de urmat decît să-şi folosească toate mijloacele din dotare pentru a răspunde cu violenţă maximă punctuală şi dirijată, pentru a prelua expresia din manualele specializate. Care sunt acestea? Lista este enormă şi, pe cît de mare e, pe atît de fascinantă este lectura deoarece, oricare dintre aceste manuale veţi citi, vedeţi cît de profesionist şi amănunţit este pregătită reacţia de răspuns. Şi, dacă vă uitaţi cu atenţie, prima mare surpriză este că nu numai unităţile speciale de poliţie şi jandarmerie sunt antrenate special pentru acţiuni complexe de tipul „controlul mulţimilor“, ci şi armata, cea care urmează să intervină cînd lucrurile scapă de sub controlul primului grup de instituţii abilitate.

Problema este că, odată cu trecerea timpului, pe măsură ce tehnicile de acest gen deveneau tot mai sofisticate şi implicau apariţia unor mijloace tehnice mereu mai complexe, se dezvolta în paralel o plasă legislativă extrem de solidă care le făcea ineficiente sau le limita foarte tare folosirea în teren. De fapt - şi asta e foarte greu de recunoscut public – aceste limite democratice în ce priveşte folosirea forţei nu sunt absolute şi nici nu pot fi înscrise ca atare în vreun manual de operaţiuni deoarece situaţiile din teren nu seamănă între ele şi nici ofiţerii comandanţi nu posedă aceleaşi date psihologice, educaţie profesională şi experienţă în teren. În plus, şi aceasta este problema foarte serioasă de acum, conceptul de „managementul mulţimilor“ însemna altceva în contextul unei societăţi în plină creştere economică de lungă durată şi cu perspective solide de viitor pentru categoriile cele mai defavorizate şi are o cu totul altă valoare în acest moment în care începe să se fisureze social încrederea societăţii în propriii lideri şi capacităţile lor de a răspunde cerinţelor de bază.

Acesta este contextul în care apar semnele care nu mai pot fi ignorate căci anunţă apariţia, la suprafaţa comportamentelor sociale, a unei stări de extremă nervozitate care se traduce sau se pregăteşte să se traducă prin acte violente de contestare a autorităţii statului şi tuturor instituţiilor sale. Sigur că sunt doar nişte semne, dar, conform manualelor, aşa începe totul. Spre exemplu, este foarte greu de ignorat semnalul transmis de apariţia pe străzile orăşelului Amberg din Bavaria a unor „patrule cetăţeneşti de autoapărare“ constituite din membrii partidului de extremă-dreaptă neo-nazist NPD (Partidul Naţional Democrat).  Asta după ce, în noaptea de 29 decembrie, un grup de 12 localnici a fost agresat de patru migranţi originari din Afganistan şi Iran.

Autorităţile sunt acuzate de reacţie întîrziată şi incompetenţă, exact aşa cum se petrec lucrurile acum în Franţa, unde, de şapte săptămîni, fiecare weekend este marcat de violenţe din ce în ce mai intense, chiar dacă numărul participanţilor din grupul iniţial de „veste galbene“ scade la fiecare episod. Dar nu asta contează, căci a rămas un nucleu dur care este evident adeptul violenţei extreme şi care, purtînd măşti Anonymous, provoacă incidente serioase. Cum, spre exemplu, a fost cel de sîmbătă, în care un grup de 15 oameni a reuşit, folosind un utilaj de şantier, să rupă gardul proprietăţii unde-şi avea biroul purtătorul de cuvînt al guvernului francez, obligînd ofiţerii din dispozitivul de protecţie să-l evacueze în regim de urgenţă. Incident izolat? Poate fi luat şi aşa, dar oficialul francez a declarat că „nu eu am fost atacat, ci Republica. Au fost atacate instituţiile, a fost atacată forma democratică de guvernare“. Te-ai aştepta că vorbele astea mari să fie urmate de ceva. Nu e cazul.

Ca şi în Germania, poliţia a declarat că se preocupă, dar atît. Le este frică să facă mai mult de teamă că situaţia poate să degenereze şi că, tehnic, au ajuns la limita a ceea ce este prevăzut în manuale, cu un guvern care, panicat, a intrat într-o catalepsie cvasi-totală? Un exemplu semnificativ: preşedintele Macron s-a limitat să constate că pe străzile din Paris avuseseră loc „adevărate scene de război“.

Foarte grav mi se pare semnalul preventiv asupra unor violenţe sociale grave anticipate de guvernul britanic în cazul în care se va produce un Brexit fără acord, eventualitate care se conturează cu din ce în ce mai mult forţă. Prima zonă cu certe probleme extrem de serioase va fi cu siguranţă Irlanda de Nord, unde este de aşteptat revigorarea tensiunilor intercomunitare, între partida republicanilor care vrea reunirea cu ţara-mamă şi cei fideli monarhiei britanice. Liniştea de acum (obţinută prin Acordul din „Vinerea Sfîntă“) pare foarte serios ameninţată de reapariţia stării conflictuale care a însîngerat zona timp de decenii, eventualitate pentru care, din nou, britanicii nu au altă soluţie decît să pregătească, aşa cum au recunoscut oficial, 1.000 de poliţişti antrenaţi special pentru lupta anti-demonstraţii. Asta în plus faţă de forţa suplimentară de intervenţie rapidă care să reacţioneze pentru a face faţă „haosului din principalele porturi din ţară, mai ales la Dovers şi în Kent”, cum notează jurnaliştii de la The Guardian.

The Times vorbeşte despre un contingent de 10.000 de militari, forţă totuşi mult prea importantă pentru a nu da de gîndit că, aşa cum s-a petrecut în trecut, ar putea fi trimisă în Irlanda de Nord pentru a dubla acţiunea poliţiştilor din detaşamentele de intervenţie sau pentru a se deplasa în Scoţia dacă, aşa cum se estimează, ar putea să apară şi acolo probleme înainte şi după posibilul şi permisul referendum pentru independenţă.
Asta nu înseamnă că Europa se scufundă în violenţă, ci doar că există semne că guvernele democraţiilor actuale par să fie foarte uşor depăşite deoarece vechile manuale nu mai răspund realităţii de acum, mereu mai aproape de punctul de explozie. Din păcate, simţind asta, politicienii nu ştiu altceva decît refugiul în dictatură. Militară sau populistă sau, ca odinioară în istorie, militară şi populistă totodată, amestecul care a produs tragediile celor două războaie mondiale. Europa Unită, NATO au fost prezentate drept garanţii inconturnabile (de neevitat) tocmai deoarece promiteau să reziste la orice tip de presiune. Aşa e şi acum, dacă vorbim de ameninţări externe. Dar ameninţarea vine acum din interior şi, de spaimă, spoiala democratică a unor guvernări nepregătite şi depăşite de situaţie începe să se crape.

Se distruge oare şi edificiul? Cel general sau unele în parte? Poate asta e întrebarea corectă pentru 2019. 

Articol preluat de pe Blogul lui Cristian Unteanu din Adevărul.ro