Dorule, măi dorule…

Nu mai scap, mamă, de dor/ Nu mai scap pînă nu mor…(cîntec)

De 5 ani, Mihai Dolgan nu mai calcă iarbă verde, iarba primăverii pe care cu atîta drag a cîntat-o. El a iubit viaţa,  chiar dacă începută într-o primăvară tragică de război, din 14 martie 1942, în satul Vladimireşti, judeţul Bălţi.

Vasile Dolgan s-a căsătorit cu Zinovia din dragoste. Era un tînăr aprig la muncă şi visa să se vadă gospodar la casa lui. Primul copil în familia lor a fost o fată, iar Vasile îşi dorea mult un urmaş. L-au conceput în luna mai 1941, fără să bănuiască, că se va naşte într-o primăvară încinsă în flăcări. Primăvara ceea a venit cu soare, cu ghiocei şi viorele, cu iarbă mustoasă, de parcă nu se întîmplase nimic.

Totuşi, în 1945 s-a pus capăt războiului şi ţăranii moldoveni au arat şi semănat, astfel încolţind speranţa unei vieţi mai bune. După război, însă, a venit puterea sovietică şi pentru cele cîteva desetine de pămînt şi vite de povară pe care le aveau, au ridicat toată familia, deportîndu-i în ţinuturi străine din „Siberii de gheaţă”. Mihai era mic, să fi avut 7 ani. Staliniştii le-au stabilit locul de trai – un sat din Buriatia. Ani grei de străinătate. Însă şi acolo trăiau oameni de bună credinţă. Peste un timp s-au adaptat. Mihai a mers cu alţi copii la şcoală. Îi plăcea mult să cînte şi la 12 ani părinţii îi dăruiesc un acordeon „Gallota”, de marcă italiană, trofeu de război. Mihai era cel mai fericit băiat. Cu timpul,  a început să cînte pe la seratele de dans organizate în clubul satului. Despre acele serate din tinereţe îşi aminteşte familia Bouroş din Durleşti, care a împărţit aceeaşi soartă cu Dolganii. „Mihai era de statură mică. Abia se vedea de după acordeon, dar cînta ca un om mare, de răsuna satul”.

La 16 ani revine în Moldova şi se angajează acordeonist la Casa de cultură din Sîngerei. Iar peste un an, se înscrie la şcoala de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău, unde studiază contrabasul. Mihai îşi aminteşte cum trebuia să se ridice din pat pe la ora 5, ca să ocupe rînd să exerseze la cele cîteva instrumente care existau în toată şcoala. În ultimul an de studii, părăseşte şcoala şi se angajează contrabasist în ansamblul lui Isidor Burdin. Dar, nu pe mult timp. În curînd, împreună cu alţi băieţi din ansamblul „Joc”şi „Fluieraş”, este înrolat în armată, în ansamblul militar din Kiev. Aici învaţă primele piese de jazz, muzică pe care o îndrăgeşte. La Kiev, vine să-l vadă taică-său şi fiindcă era la sfîrşit de serviciu militar, îi procură (pentru o sumă importantă de bani) un acordeon de marcă „Scandalli”.

În 1964 revine la Filarmonică şi se angajează în Ansamblul de Tineret în calitate de acordeonist. Ansamblu se împărţea în două – o formaţie de muzică uşoară şi un taraf folcloric, în care deja cîntau Nicolae Sulac, Valentina Cojocaru şi Angela Moldovanu.

Între anii 1965 – 66 conduce ansamblul de jazz „Noroc”. Formaţia interpreta cîntece ruseşti şi şlagăre internaţionale ale timpului. Se organizau multe turnee.

În 1967 este numit director artistic al ansamblului vocal-instrumental „Noroc”. Formaţia a existat 3 ani. La început cîntau şlagăre străine. Le plăceau „The Beatles”, „The Rolling Stones”, cîntece româneşti, ruseşti. Li se interzicea să interpreteze cîntece proprii. Dreptul de a compune îl aveau doar compozitorii cu studii speciale. Dar Mihai totuna scria, inspirîndu-se din folclorul nostru moldovenesc. Pentru „Noroc” au  scris compozitorii Butucel, Luxemburg, Eugen Doga, Petre Teodorovici. Unele piese le plăceau, altele li se impuneau. Bunăoară, băieţilor categoric nu le plăcea muzica lui Eugen Doga. Iar cele mai multe neplăceri veneau de la Luxemburg, angajat pe atunci la ministerul culturii. Acesta ura pletoşii şi genul „burghez” de muzică.

Formaţia „Noroc” devine celebră după înregistrarea primei plăci de vinil care se numea „De ce plîng chitarele” şi conţinea 3 piese moldoveneşti („De ce plîng chitarele”, „Cîntă un artist” şi „Dor, dorule”) şi neapărat o piesă rusească („Гимн солнцу”, solist bulgarul Vladimir Iskrov). Cele 2 mln. 500 mii de plăci au fost vîndute fulgerător. Formaţia era invitată la concerte prin întreaga Uniune Sovietică. Muzica lor devine adorată de tineret, lucru ce nu le plăcea ideologilor comunişti şi veteranilor, care începeau să bată alarma. Scriau prin ziare, numindu-i „Calul Troian în ideologia socialistă”. Îi acuzau de moravuri „burgheze”.

Pentru că discul produs de firma „Melodia”, a fost cel mai vîndut în 1969-70, formaţia este delegată la festivalul internaţional din Bratislava. Cehii, la început, i-au primit rece. Se mai simţeau urmele de şenile de tanc lăsate de sovietici în 1968. Însă faptul că în formaţia „Noroc” piesele lor răsunau diferit de cele ruseşti, a schimbat atitudinea spectatorilor cehi. „Noroc” a avut un succes colosal. Ziarele şi revistele de atunci scriau despre această formaţie ca despre un fenomen în muzica timpului. Fraţii Gondolan au preluat piesa „Cîntă un artist”, interpretînd-o în limba cehă, care se numea (foarte straniu) „A murit mama” şi care un an a fost în capul topurilor din Cehoslovacia.

„În aceşti 3 ani, prin formaţia „Noroc” au trecut şi interpreţi talentaţi, dar şi multe lichele, trimise doar să spioneze, homosexuali şi narcomani, pe care trebuia să-i accepţi, doar să existe formaţia”, îşi amintea cu amărăciune Mihai Dolgan, acum vreo 10 ani.

După succesul de la Bratislava au urmat multe turnee prin ţară. Înaripaţi de susţinerea tineretului, la concertul din Odesa, „Noroc” şi-a dat frîu. Spectatorii au reacţionat gălăgios, rupîndu-şi hainele de pe ei, aprinzînd făclii, rupînd scaunele. Tot în perioada aceea vine la Chişinău şi formaţia „Mondial” din România. Cinovnicii comunişti sînt în panică. La 10 septembrie, membrii formaţiei „Noroc” sînt rechemaţi din concediu, pentru a li se aduce la cunoştinţă Hotărîrea CC al PCM prin care „Norocul” este desfiinţat.

În 1970 băieţii sînt invitaţi la Moscova să cînte în formaţia…”Noroc”. Însă, peste puţin timp, află despre aceasta CC din Chişinău, stîrnind un scandal monstruos.

Mihai şi o parte din băieţi ajung la Filarmonica din Tambov în 1971 şi este angajat clapist în formaţia ucraineană „Про що спiвають гiтари”, din oraşul Cerkasî.

În 1973, Dolgan revine la Chişinău, fiind numit solist şi instrumentist în formaţia „Zîmbet” de la Filarmonica de Stat, iar peste un an i se permite să formeze ansamblul „Contemporanul”, deşi lumea continua să-i zică „Noroc”. La un concert din acel an, în oraşul Lipcani, am asistat şi eu la un concert al acestui ansamblu. Impresionat de cîntecele lor, a doua zi am mers în satul vecin să-i mai ascult o dată. Casele de cultură erau arhipline în acele timpuri.

În 1988 se închide şi „Contemporanul”, iar părintele acestei formaţii primeşte titlul de Artist al Poporului.

În 1989, Mihai Dolgan reînvie formaţia „Noroc”, deşi nu mai este ce a fost.

În 1988 Dolgan lansează şlagărul „Basarabia”, pe versurile lui Dumitru Matcovschi, cu care ridică lumea la proteste.

În 2001, statul îi apreciază munca, decorîndu-l cu Ordinul Republicii.

În 2004 apare primul CD, numit ca pe vremuri „De ce plîng chitarele”

Iar în 2007 apare publicaţia „Taina vieţii mele”, care conţine amintiri despre viaţa şi activitatea lui Mihai Dolgan.

Îi plăcea să stea la balcon. De aici vedea bine curtea casei, cu copacii ei şi trilurile  păsărilor. Admira cum creşte frunza de vie. Iar din casă îl striga papagalul Michi… Michi Dolgan, cum prefera să se prezinte pasărea vorbitoare.

Într-un tîrziu, pe cînd stăpînul zăcea pe patul de chin dintr-un spital, Michi moare şi este îngropat în curte, între doi tei. Iar păsările şi astăzi îi cîntă de dor. Viţa de vie îl deplînge…

La 16 martie, cancerul îl doboară. Mihai Dolgan se stinge din viaţă la doar două zile de la data naşterii. Cei 68 de ani, din păcate, n-au mai fost sărbătoriţi.

Se stinse un muzicant. Şi cine ştie, cînd vom avea norocul să se nască altul ca el …

 Ion BORŞ