Orice istoric și orișicare om ce a trecut prin școala elementară știe că Ștefan cel Mare a fost unul dintre cei mai mari domnitori, iscusiți militari, viteji și diplomați ai moldovenilor. După cum, în România de dinainte de 1989, istoria marilor domnitori era falsificată de așa natură încît să se creadă că erau cel mult egali fostului dictator comunist român Nicolae Ceaușescu, la fel și acum, o minoritate din Republica Moldova spune că Ștefan cel Mare ȘTIA că este român și ȘTIA că vorbește românește. Aici nu-i vorba de ignoranță, ci de o manipulare grosolană de tipul celei românești de pînă la 1989.

Ștefan cel Mare era conștient că este moldovean și atît! Altminteri, ținîndu-se seamă de înzestrările sale, nu ar fi admis să pornească războaie victorioase fratricide, căci așa le-ar fi perceput, împotriva românilor din Muntenia, dar chiar ar fi alipit Muntenia la Voievodatul Moldovei. Putea s-o facă! Nu a făcut-o pentru că era conștient că este un alt voievodat, o altă entitate, să-i zicem, statală diferită de cea a Voievodatului Moldovei, în pofida comuniunii lingvistice, nedefinită nici pe departe ca fiind română.

Pe data de 20 Iulie 1992, atunci cînd România era stăpînită de neo-bolșevici, neocomuniști, adică de Securitatea criminală română de dinainte de 1989, Biserica Ortodoxă Română (BOR) a decis canonizarea lui Ștefan cel Mare. Mulți dintre clericii care au decis asta erau și ei securiști sub acoperirea mantiilor bisericești, iar asta s-a confirmat ulterior. Prin canonizarea lui Ștefan cel Mare, BOR a vrut să demonstreze că este independentă de trecutul complice cu securitatea comunistă și cu regimul în sine. În realitate, canonizarea lui Ștefan cel Mare a fost cel mai mare afront adus memoriei marelui Voievod. Acesta nu a fost un sfînt nici pe departe, dar a fost un MARE conducător și ctitor laic de biserici trebuincioase supușilor lui, o legendă umană încă din timpul vieții sale.

Canonozîndu-l, BOR l-a abstractizat cumva, dar i-a și întinat aura unei sfințenii decisă arbitrar, o aură pe care însuși Voievodul n-ar fi acceptat-o. Canonizîndu-l, ”BOR l-a plagiat pe Dumnezeu, i-a furat atributele, pe care și le-a însușit spre a le reface”. Viața lui Ștefan cel Mare nu a fost una de sfînt, dar a aspirat, în contextul întregii lui existențe războinice și în rapoartele sale mirene cu supușii, cu femeile și diplomația, la proslăvirea supușeniei față de Dumnezeu. Prin această canonizare, BOR a comis o erezie, iar asta din pricină că prin decizia luată a respins imixtiunea oricărei autorități poate mai responsabile din afara Sfîntului Sinod. Aici mă refer la enoriașii simpli, dar și la acei enoriași mari cunoscători ai Bibliei și ai filosofiei laice. Despre autoritățile politice nu poate fi vorba deoarece ele au fost părtașele ereziei. Precizez că însuși ex-președintele de atunci, Ion Iliescu, s-a declarat a fi liber cugetător, dar, pe de altă parte, era un partener mistico-politic de nădejde al BOR.

Ștefan cel Mare însuși nu ar fi acceptat canonizarea pentru că ar fi considerat-o o blasfemie, ctitor de biserici fiind. El nu a trăit, nu a suferit, nu a făcut penitențe și nu a murit ca un martir întru Domnul. El a făcut minuni vitejești pe cîmpurile de luptă și în diplomația acelor vremuri, toate de esență stric mireană. Ca o comparație, BOR l-a canonizat pe Ștefan cel Mare, dar nu și pe autenticii martiri laici, nu religioși, care au fost Gheorghe Doja, Horia, Cloșca și Crișan, care nici ei nu pot fi canonizați conform rigorilor autentice.

În concluzie, canonizarea lui Ștefan cel Mare a fost făcută după canoanele laice ceaușiste, ca un fel de premiu, ca un fel de altă Stea a României bisericească acordată post-mortem. De aceea este o blasfemie! De aceea moldovenii nu trebuie să cadă în capcana eretică întinsă de BOR! Ștefan cel Mare este Marele Ștefan cel Mare, dar nu și Sfînt! Acest lucru patetic, fals, de exemplu, este repetat de sute de ori pe zi în troleibuzele de pe Bulevardul Ștefan cel Mare și... Sfînt.

Mihai CONŢIU