Imită ca maimuţele, ignorînd argumentele lingvistice din considerente politice

Autor: Mihai CONŢIU

Recent, ministrul Educaţiei, Corina Fusu, a semnat un Ordin prin care normele ortografice ale scrierii lui „â” din „a” şi „sunt” din grafia limbii române au devenit obligatorii pentru instituţiile de învăţămînt din ţară. Potrivit unui comunicat de presă al Ministerului Educaţiei, Ordinul a fost semnat cu scopul de a asigura respectarea prevederilor hotărîrilor Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Revin asupra acestui subiect după ce l-am mai abordat în ziarul nostru în urmă cu circa 10 ani, iar asta de pe poziţiile bine argumentate ale aceluia care nu poate fi de acord cu scrierea lui „â” din „a”. Cît priveşte varianta „sunt”, consider că poate fi opţională. Eu, de exemplu, vorbesc cu „sunt”, însă majoritatea românilor şi mai ales a moldovenilor vorbesc cu „sînt”. Cu riscul de a mă lungi cu acest articol, o fac pentru că este necesar să vin cu argumente temeinice care-mi susţin opţiunea.

Subiectul în sine merită o abordare serioasă deoarece în spatele Ordinului semnat de Fusu stau motivaţii dintre cele mai regretabile, jalnice şi politice. Corina Fusu, în calitate de ministru al Educaţiei, fără să aibă absolut nici o pregătire lingvistică, fiind absolventă de Biologie şi cu o oarecare experienţă de jurnalist Tv care nu-i legitimează nici măcar o vagă pricepere lingvistică, emite un Ordin de acest fel în plină campanie electorală, în care şeful ei politic, Mihai Ghimpu, candidează la Preşedinţie pentru că vrea unirea cu România.

Ca să vedeţi că Ordinul acesta nu are nimic de-a face cu grija ca elevii şi studenţii să-şi însuşească aceste norme conform unor standarde româneşti, amintim că Fusu a decis că aplicarea lui în practică se demarează din clipa emiterii Ordinului. Mizeria politică şi morală a acestei chestiuni începe de la aceea că Ordinul a fost emis cînd deja studiile din şcoli, licee şi universităţi au început, nicidecum cu mult înaintea  începerii anului de studiu, aşa cum era şi firesc. Dacă pînă ieri elevii scriau cu „î” din „i” şi cu „sînt”, de astăzi ei vor fi obligaţi să scrie cu „â” din „a” şi cu „sunt”, eventual să şi vorbească cu „sunt”, căci, cine ştie, li se poate scădea nota, vor fi lăsaţi corigenţi sau repetenţi chiar.

Campanie electorală pe spinarea elevilor şi studenţilor, căci prin asta Ghimpu şi Fusu cred că-i mai înşeală pe alegătorii moldoveni pro-români să-l voteze, dar şi în scopul zadarnic de a-şi recupera oarece simpatii în România. Pentru că nici agramatul Ghimpu şi nici novicea Fusu habar nu au ce înseamnă toate acestea, vom încerca să vă prezentăm cîteva detalii serioase ale acestei istorii.

Povestea lui „â” din „a” şi „sunt” din „sînt”

În anul 1932, o comisie de lingvişti condusă de academicianul Ovid Densuşianu a propus Academiei o nouă reformă ortografică în scopul simplificării limbii şi aducerii limbii scrise la realitatea celei vorbite. Această comisie propunea scrierea peste tot cu ”î”, cu excepţia cuvintelor derivate din "român" și, de asemenea, folosirea lui "sînt" în locul lui "sunt", deoarece populaţia vorbea cu "sînt". Cu toate că ”sînt” era mult mai agreat de populație, fiind mai ușor de pronunțat față de ”sunt”, după numai o lună de la adoptarea reformei ortografice a lui Ovid Densuşianu, aceasta a fost anulată. Motivul se pare că a fost dorința unor academicieni care țineau să-şi păstreze prestigiul de "urmaşi ai romanilor", dar în schimb condamnau populaţia la o scriere nepractică şi care folosea un cuvânt inexistent în vorbire, adică "sunt". După ce au venit la putere, comuniştii au promis creşterea rapidă a procentului populaţie alfabetizate. Aşa că în 1953 au făcut o reformă care a simplificat mult scrisul, eliminînd complet scrierea cu ”â” şi înlocuind latinescul "sunt" cu românescul "sînt", iar în 1965 s-a decis introducerea lui ”â” în cuvintele derivate din "român", în rest fiind folosit numai ”î”.

În ziua de 17 Februarie 1993, Academia Română a decis printr-un vot revenirea la grafia cu litera ”â” în loc de ”î” în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor ”sunt, suntem, sunteți” în loc de ”sînt, sîntem, sînteți”. Au trecut vreo 23 de ani de atunci și românii încă nu s-au obișnuit cu acele reguli. La vot au participat toți membrii Academiei, indiferent de specialitate. La momentul respectiv Academia avea doi membri lingviști: Ion Coteanu, care s-a abținut, și Emanuel Vasiliu, care a votat împotrivă. Deși toate institutele de lingvistică s-au opus la acea vreme, Hotărîrea Adunării generale a Academiei Române din 17 Februarie 1993 a fost adoptată. Însă, o bună parte din populaţie, dar şi edituri sau ziare au continuat să scrie cu î/sînt.

Norma Academiei Române nu este obligatorie

La orice standard există situații în care nu se impune respectarea lui. În România sunt în vigoare unitățile metrice, dar la țevi se dau diametrele în țoli etc. Norma ortografică este o recomandare, este ceea ce ne sfătuiește Academia să facem. Instituția abilitată în standardizarea ortografiei este Academia Română, dar Academia nu este formată doar din lingviști și nici nu are atîția lingviști cît să se ocupe de toate chestiile lingvistice. Ca urmare toate problemele de natură lingvistică trebuie delegate institutelor de specialitate din subordine, că are destule. În nici un caz nu trebuie să lase standardizarea ortografiei pe mîna geografilor, inginerilor și a veterinarilor.

O hotărîre academică arbitrară, fără motivări sau consecințe ortoepice

Ortografia limbii române este, de peste un secol, preponderent fonemică, ceea ce înseamnă că fiecare literă notează un fonem (un sunet, pentru simplitate) și fiecare fonem e scris cu o literă. Excepțiile se numără pe degete. Literele î și â reprezintă exact același sunet, astfel una din ele este inutilă. Ca o curiozitate, în secolul al XIX-lea pentru acest sunet au fost folosite 4 sau 5 litere --- â, ê, î, û, uneori și ô ---, în funcție de etimologie: atât, cerênd, cuvînt, adûnc, gônd. Și-au dat seama că e prea de tot și au renunțat la o parte, dar curentul etimologist încă era prea puternic și â a rezistat.

Cuvîntul sînt nu vine din indicativul latinesc sunt, ci probabil din conjunctivul sint. Oricum, formele moștenite efectiv în limba română și înregistrate în scris au fost: sănt, sămt, sint, sem, săm, săntem, sîntem, sintem, seţi, set, siţi, sănteţi, sînteţi, sinteţi, sănt, sămt, sint. Nu există nici un sunt, suntem, sunteți. Aceste forme au fost inventate în secolul al XIX-lea de către latiniști. Inițial au fost folosite numai în scris, iar de pronunțat se pronunțau cu î (Eminescu scria și el sunt, după regula vremii, dar cu certitudine pronunța sînt, ceea ce se deduce simplu din rime). Pronunțarea sunt a apărut recent, undeva în jurul anului 1900, din neștiință sau din snobism, sub influența scrisului, așa cum azi unii pronunță eu în loc de ieu. Ca urmare forma justificată etimologic este sînt, nu sunt, atît în scris cît și în pronunție.

Singurul argument care poate fi adus de tabăra â și sunt, acum, după reformă, este faptul că dacă ne-am întoarce imediat la grafia cu î și sînt chiar că Academia Română ar părea neserioasă. Problema alegerii între î și â este pur ortografică, fără motivări sau consecințe ortoepice, motiv pentru care nici nu trebuie să devină normă obligatorie. Legat de această chestiune, vă oferim doar cîteva opinii scrise de reputata lingvistă din România Mioara Avram, care a condus Sectorul de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din Bucureşti al Academiei Române, şi lingvistul George Pruteanu.

Mioara Avram: În favoarea anume a lui î s-au pronunțat numeroase personalități progresiste

„La 17 Februarie 1993, Academia Română a hotărît în mod arbitrar această extindere, fără a restaura întocmai regula din 1904/1932: de la scrierea cu â în interiorul cuvintelor se exceptează acum numai derivatele prefixale și compusele de la baze cu î-(neînțeles, bineînțeles), nu și formele flexionare sau derivatele sufixale de la baze cu -î (coborâm, coborând; coborâtor etc.).

Folosirea a două litere pentru același sunet și modul lor de distribuție complementară după poziția în cuvînt (î la început și la sfîrșit de cuvînt, iar â în interior, cu excepții legate de analiza structurii morfologice: neîntrecut, hotărîtor, urînd „urî”, dar urând „ura”) constituiau însă aspectul cel mai criticabil al ortografiei din prima jumătate a secolului nostru, întrucît complica în mod nejustificat însușirea și practica scrierii corecte. Tocmai de aceea, împotriva folosirii a două litere și în favoarea anume a lui î s-au pronunțat numeroase personalități progresiste din trecut.

Preferința pentru î se explică prin dorința de evitare a confuziilor posibile între î și â. Contrar părerilor exprimate de cei care discută problema în necunoștință de cauză, regula scrierii cu î și â după poziția în cuvînt nu are decît în parte justificare etimologică. Această justificare este reală în situația lui român și, desigur, și la alte cuvinte moștenite din latină, ca blând „blandus”, cârnaț „carnacius”, lână „lana”, mână „manus”, pâine „panis”, sânge „sanguis”, târziu „tardivus”, dar: nu este decît analogică la cuvintele de alte origini cu [î] în interior, de exemplu: dârz „sl. Drйzй”, gând „magh. Gond”, rând „sl. Redй” etc.; contravine etimonului latinesc în cuvinte cu [î] provenit din alte vocale decît a, anume din e: mormânt „monumentum”, tânăr „tener(us)”, vânt „ventus”; din o: fântână „fontana”, lângă „longum ad”; din u: rândunea „hirundinella”; chiar din i: dânsul „de + însul” (ipse), râde „ridere”, râpă „ripa”, râu „rivus”, sân „sinus”.

În același mod contravine etimonului latinesc scrierea cu î a vocalei provenite din a în înger < angelus sau din u în încă „unquam”. Argumentul identificării de către străini a cuvintelor de origine latină, pe lîngă că principial este lipsit de valoare, cade de la sine în lumina lipsei de consecvență în concordanța â „a” și î „i”: de ce ar fi mai important să se ofere străinilor posibilitatea – de altfel îndoielnică – de a recunoaște în grafiile câine și pâine cuvintele latinești canis, panis decît posibilitatea de a-l recunoaște pe rivus (și corespondente romanice ca port. și sp. rio) în actuala grafie rîu?

Exceptînd întrebuințările analogice la cuvinte de origine nelatinească, litera â avea justificare etimologică în sisteme ortografice din secolul trecut care foloseau pentru scrierea vocalei [î] mai multe litere cu același semn diacritic (accent circumflex), în funcție de sunetul originar din latină: â (în lână), î (în în), dar și ê (în vênt), ô (în lôngă sau fôntână), û (în rûndunea), după cum foloseau mai multe litere, cu alt semn diacritic, și pentru scrierea vocalei [ă], în primul rînd litera ě, păstrată pînă tîrziu pe frontispiciul ziarului Adevěrul . Menținerea a numai două dintre literele cu valoarea [î] (cele cu frecvență maximă), care au preluat și domeniul celorlalte, a avut ca rezultat, după 1904, un mod hibrid de scriere a vocalei [î], care nu mai era nici pe deplin etimologic, dar nu devenise nici fonetic. Restrîngerea literei â la sfera numelor proprii și, practic, generalizarea scrierii cu î a însemnat un progres important al aplicării principiului fonetic de corespondență între o literă și un sunet.”

George Pruteanu: Din motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu â din a

Tot în aceeaşi notă, ca de altfel toţi lingviştii români, se înscrie şi filologul şi criticul român George Pruteanu, care, printre altele, mai nota de ce nu poate scrie cu „â” din „a”:

 „...Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 Februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.  

...Pentru că, prin readoptarea lui âdin a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet),  dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A.Scriban, Philippide, Densusianu, G.Ivănescu, G. Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R. Lepsius, Alf Lombard).

...Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină², aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata „probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

... Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a "înrudirii" interne dintre i şi î  (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice: în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, silă>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şină>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.; multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.; în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc. În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) - grindă/tremurîndă; oglindă/surîzîndă sau în Întunericul şi poetul - ţintă/frămîntă]. Aşa era şi la Alecsandri (Cu timpul tot ce-i putred se scutură pe rînd/Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucind  - Ovidiu). Nu vom găsi nicăieri o rimă -and/ând. Din aceste motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu âdin a.”

În consecinţă,

constatăm că Ordinul emis de Fusu are doar motivaţii politice, căci de argumente ştiinţifice nici vorbă! Vă daţi seama că Ghimpu, profitorul conjunctural al acestui Ordin, n-ar înţelege nimic din acest articol, că l-ar lua durerea de cap şi ar adormi de la primele rînduri? Să reţinem că Fusu a emis acest document în vederea „respectării prevederilor hotărîrilor Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei”. Inginerii lui Duca sau cîţiva literaţi conformişti şi necunoscători ai limbii române? Ce, nu aţi citit tema pentru acasă ca să vă convingeţi?!

Imitînd ca o maimuţă, crezînd că tot ce vine din România este Biblie, academicienii lui Duca şi ministrul Fusu îşi întorc fundurile roşiatice către adevărul ştiinţific, iar asta pentru că Academia Română a recomandat o normă care, în fond, nu este obligatorie!