Victor Hugo (26 februarie 1802 - 22 mai 1885) a fost un poet și romancier francez în timpul mișcării romantice. Printre cititorii francezi, Hugo este cel mai bine cunoscut ca poet, dar pentru cititorii din afara Franței este cunoscut mai ales pentru romanele sale epice Notre-Dame de Paris și Les Miserables.

Tinerețe

Născut la Besançon în Franche-Comté, o regiune din Estul Franței, Hugo a fost al treilea fiu născut de Joseph Léopold Sigisbert Hugo și Sophie Trébuchet Hugo. A avut doi frați mai mari: Abel Joseph Hugo (născut în 1798) și Eugène Hugo (născut în 1800). Tatăl lui Hugo era general în Armata franceză și un susținător fervent al lui Napoleon. Ca urmare a carierei sale militare, familia s-a mutat frecvent, inclusiv stagii în Napoli și Roma. În cea mai mare parte, însă, și-a petrecut primii ani la Paris cu mama sa.

Copilăria lui Hugo a fost o perioadă de imense frămîntări politice și militare în Franța. În 1804, cînd Hugo avea 2 ani, Napoleon a fost proclamat Împărat al Franței; puțin peste un deceniu mai tîrziu, monarhia Casei Bourbon a fost restaurată. Aceste tensiuni erau reprezentate în propria familie a lui Hugo: tatăl său era un general cu credințe republicane și un susținător al lui Napoleon, în timp ce mama lui era catolică și fervent regalistă; iubitul ei (și nașul lui Hugo) generalul Victor Lahorie a fost executat pentru conspirații împotriva lui Napoleon. Mama lui Hugo a fost în primul rînd responsabilă de creșterea sa și, ca rezultat, educația sa timpurie a fost atît intens religioasă, cît și puternic părtinitoare față de sentimentele pro-monarhiei.

În tinerețe, Hugo s-a îndrăgostit de Adèle Foucher, prietena lui din copilărie. Personalitatea și vîrsta erau foarte potrivite (Foucher era cu doar un an mai tînără decît Hugo), dar mama sa dezaproba puternic relația lor. Din această cauză, Hugo nu s-ar căsători cu nimeni altcineva, dar nici nu s-ar căsători cu Foucher în timp ce mama lui era încă în viață. Sophie Hugo a murit în 1821, iar cuplul s-a putut căsători în anul următor, cînd Hugo avea 21 de ani. Au avut primul lor copil, Leopold, în 1823, dar a murit în copilărie. În cele din urmă, au fost părinții a patru copii: două fiice (Leopoldine și Adele) și doi fii (Charles și François-Victor).

Poezie timpurie și piese de teatru (1822-1830)

• Odes et poésies diverses  (1822)
• Odes  (1823)
• Han d'Islande  (1823)
• Nouvelles Odes  (1824)
• Bug-Jargal  (1826)
• Odes et Ballades  (1826)
• Cromwell  (1827)
• Le Dernier jour d'un condamné  (1829)
• Hernani  (1830)

Hugo a început să scrie de foarte tînăr, prima sa publicație venind în 1822, în același an cu căsătoria sa. Prima sa colecție de poezie, intitulată Odes et poésies diverses, a fost publicată cînd avea doar 20 de ani. Poeziile au fost atît de admirate pentru limbajul și pasiunea lor elegante, încît au ajuns în atenția Regelui Ludovic al XVIII-lea și i-au adus lui Hugo o pensie regală. De asemenea, a publicat primul său roman, Han d'Islande, în 1823.

În aceste zile timpurii – și, într-adevăr, în mare parte din cariera sa de scriitor – Hugo a fost puternic influențat de unul dintre predecesorii săi, scriitorul francez François-René de Chateaubriand, care a fost una dintre figurile literare preeminente din Mișcarea Romantică și una dintre cele ale Franței. În tinerețe, Hugo a jurat să fie „Chateaubriand sau nimic” și, în multe privințe, și-a primit dorința. La fel ca eroul său, Hugo a devenit atît o icoană a romantismului, cît și un partid implicat în politică, ceea ce a dus în cele din urmă la exilul său din patria sa.

Deși natura tinerească și spontană a primelor sale poezii l-a pus pe hartă, lucrarea ulterioară a lui Hugo a evoluat în curînd pentru a-și demonstra abilitatea și măiestria remarcabilă. În 1826, a publicat al doilea volum de poezie, acesta intitulat Odes et Ballades . Această lucrare, spre deosebire de prima sa lucrare mai precoce, era mai pricepută din punct de vedere tehnic și conținea mai multe balada bine primite și multe altele.

Scrierile timpurii ale lui Hugo nu s-au limitat doar la poezie. El a devenit lider în Mișcarea Romantică cu mai multe piese de teatru și în acest timp. Piesele sale Cromwell (1827) și Hernani (1830) au fost la epicentrul dezbaterilor literare despre principiile mișcării romantice față de regulile scrierii neoclasice. Hernani, în special, a stîrnit dezbateri intense între tradiționaliști și romantici; a ajuns să fie considerată avangarda dramaturgiei romantice franceze. Prima lucrare de proză ficțională a lui Hugo a fost publicată și în acest timp. Le Dernier jour d'un condamné (Ultima zi a unui om condamnat) a fost publicat în 1829. Spunînd povestea unui om condamnat la moarte, romanul scurt a fost prima apariție a conștiinței sociale puternice pentru care vor fi cunoscute lucrările ulterioare ale lui Hugo.

Primul roman și scrierea ulterioară (1831-1850)

• Notre-Dame de Paris  (1831)
• Le roi s'amuse  (1832)
• Lucrezia Borgia  (1833)
• Marie Tudor  (1833)
• Ruy Blas  (1838)
• Les Rayons et les Ombres  (1840)
• Le Rhin  (1842)
• Les Burgraves  (1843)

În 1831, a fost publicată Notre-Dame de Paris, cunoscută în limba engleză sub numele de Hunchback of Notre Dame; a fost primul roman de lung metraj al lui Hugo. A devenit un mare succes și a fost rapid tradus în alte limbi pentru cititorii din toată Europa. Cea mai mare moștenire a romanului, însă, a fost mult mai mult decît literară. Popularitatea sa a dus la o creștere a interesului pentru adevărata catedrală Notre Dame din Paris, care a căzut în paragină ca urmare a neglijării continue.

Din cauza fluxului de turiști care au iubit romanul și au dorit să viziteze adevărata catedrală, orașul Paris a început un proiect major de renovare în 1844. Renovările și restaurările au durat 20 de ani și au inclus înlocuirea celebrului turn. Turnul construit în această perioadă a rămas aproape 200 de ani, pînă cînd a fost distrus în incendiul Notre Dame din 2019. La o scară mai largă, romanul a condus la un interes reînnoit pentru clădirile pre-renascentiste, care au început să fie îngrijite și restaurate mai mult decît au avut în trecut.

Viața lui Hugo în această perioadă a fost, de asemenea, supusă unor imense tragedii personale, care i-au influențat scrierea de ceva vreme. În 1843, fiica sa cea mai mare (și favorită), Leopoldine, s-a înecat într-un accident de navigație cînd era o tînără de 19 ani. Și soțul ei a murit în timp ce încerca să o salveze. Hugo a scris „À Villequier”, una dintre cele mai faimoase poezii ale sale, în doliu pentru fiica sa.

În această perioadă, Hugo și-a petrecut un timp în viața politică. După trei încercări, în 1841 a fost ales în cele din urmă la Academia Franceză (un Consiliu pentru arte și litere franceze) și a vorbit în apărarea Mișcării romantice. În 1845, el a fost ridicat la nivel de Rege de către Regele Louis Philippe I și și-a petrecut cariera în Camera superioară vorbind pentru probleme de justiție socială – împotriva pedepsei cu moartea, pentru libertatea presei. El și-a continuat cariera politică prin alegerile pentru Adunarea Națională a celei de-a doua republici din 1848, unde a rupt rîndurile cu colegii săi conservatori pentru a denunța sărăcia larg răspîndită și pentru a pleda pentru votul universal, abolirea pedepsei cu moartea și educație gratuită pentru toți copiii. Cu toate acestea, cariera sa politică s-a încheiat brusc în 1851, cînd Napoleaon al III-lea a preluat puterea printr-o lovitură de stat. Hugo s-a opus puternic domniei lui Napoleon al III-lea, numindu-l trădător și, ca urmare, a trăit în exil în afara Franței.

Scriind în exil (1851-1874)

• Les Chîtiments  (1853)
• Les Contemplations  (1856
• Les Misérables  (1862)
• Les Travailleurs de la Mer  (1866)
• L'Homme qui rit  (1869)
• Quatre-vingt-treize  (Nouăzeci și trei) (1874)

Hugo s-a stabilit în cele din urmă în Guernsey, o mică insulă aflată sub jurisdicția britanică în Canalul Mînecii, în largul coastei franceze a Normandiei. Deși a continuat să scrie conținut politic, inclusiv cîteva broșuri anti-napoleoniene care au fost interzise în Franța, dar totuși au reușit să aibă un impact, Hugo a revenit la rădăcinile sale cu poezia. A produs trei volume de poezie: Les Chîtiments în 1853, Les Contemplations în 1856 și La Légende des siècles în 1859.

De mulți ani, Hugo plănuise un roman despre nedreptățile sociale și mizeria suferită de săraci. Abia în 1862 a fost publicat acest roman: Les Misérables. Romanul se întinde de-a lungul cîtorva decenii, împletind povești despre un liberat condiționat, un polițist obstinat, un muncitor fabricat abuzat, un tînăr rebel rebel și multe altele, toate conducînd la Rebeliunea din Iunie din 1832, o revoltă istorică populistă pe care Hugo a avut-o a fost martor. Hugo a crezut că romanul este culmea operei sale și a devenit extrem de popular printre cititori aproape instantaneu. Cu toate acestea, instituția critică a fost mult mai dură, cu recenzii aproape universale negative. În cele din urmă, cititorii au cîștigat: Les Misérables a devenit un fenomen autentic care rămîne popular în zilele noastre și a fost tradus în multe limbi și adaptat în alte cîteva medii.

În 1866, Hugo a publicat Les Travailleurs de la Mer (The Toilers of the Sea), care s-a îndepărtat de temele justiției sociale din romanul său anterior. În schimb, a povestit o poveste cvasi-mitică despre un tînăr care încerca să aducă acasă o navă pentru a-și impresiona tatăl, în timp ce se lupta cu forțele naturale și cu un monstru mare gigant. Cartea a fost dedicată Guernsey-ului, unde a trăit timp de 15 ani. De asemenea, a mai produs două romane, care au revenit la teme mai politice și sociale. L'Homme Qui Rit ( Omul care rîde ) a fost publicat în 1869 și a avut o viziune critică asupra aristocrației, în timp ce Quatre-vingt-treize (Nouăzeci și trei) a fost publicat în 1874 și s-a ocupat de Domnia Terorii după Revoluția Franceză. În acest moment, realismul și naturalismul intrau la modă, iar stilul romantic al lui Hugo a scăzut în popularitate. Quatre-vingt-treize ar fi ultimul său roman.

Stiluri și teme literare

Hugo a acoperit o mare varietate de teme literare de-a lungul carierei sale, variind de la conținut încărcat politic la scrieri mult mai personale. În această din urmă categorie, el a scris cîteva dintre cele mai aclamate poezii despre moartea prematură a fiicei sale și despre propria lui durere. El și-a exprimat îngrijorarea pentru bunăstarea altora și a instituțiilor istorice, cu teme care reflectă propriile sale credințe republicane și furia sa față de nedreptăți și inegalități.

Hugo a fost unul dintre cei mai notabili reprezentanți ai romantismului în Franța, de la proză la poezie și piese. Ca atare, operele sale au îmbrățișat în mare măsură idealurile romantice de individualism, emoții intense și un accent pe personaje și acțiuni eroice. Aceste idealuri pot fi văzute în multe dintre lucrările sale, inclusiv în unele dintre cele mai notabile ale sale. Emoția vastă este un semn distinctiv al romanelor lui Hugo, cu un limbaj care lasă cititorul în sentimentele intense ale personajelor pasionate și complicate. Chiar și cei mai renumiți ticăloși ai săi – arhidiaconul Frollo și inspectorul Javert – au voie să se tulbure în interior și să trăiască puternic. În unele cazuri, în romanele sale, vocea narativă a lui Hugo intră în detalii imense despre idei sau locuri specifice, cu un limbaj intens descriptiv.

Mai tîrziu în carieră, Hugo a devenit remarcabil pentru concentrarea sa pe teme de dreptate și suferință. Opiniile sale antimonarhice au fost expuse în Omul care rîde, care a dat un ochi aspru asupra instituției aristocratice. Cel mai faimos, desigur, a concentrat Les Misérablesasupra situației sărace și a ororilor nedreptății, care sunt descrise atît la scară individuală (călătoria lui Jean Valjean), cît și una socială (Rebeliunea din Iunie). Hugo însuși, în vocea naratorului său, descrie cartea astfel spre sfîrșitul romanului: „Cartea pe care cititorul o are în fața sa în acest moment este, de la un capăt la altul, în întregime și detalii... un progres de la rău la bine, de la nedreptate la dreptate, de la minciună la adevăr, de la noapte la zi, de la apetit la conștiință, de la corupție la viață; de la bestialitate la datorie, de la Iad la Cer, de la neant la Dumnezeu. Punctul de plecare: materie, destinație: sufletul. ”

Moartea

Hugo s-a întors în Franța în 1870, dar viața lui nu a fost niciodată la fel. A suferit o serie de tragedii personale: moartea soției sale și a celor doi fii, pierderea fiicei sale într-un azil, moartea amantei sale și a suferit un accident vascular cerebral el însuși. În 1881, a fost onorat pentru contribuțiile sale la societatea franceză; o stradă din Paris a fost chiar redenumită pentru el și îi poartă numele pînă în prezent.

La 20 Mai 1885, Hugo a murit de pneumonie la vîrsta de 83 de ani. Moartea sa a stîrnit jale în toată Franța datorită influenței sale imense și a afecțiunii pe care francezii i-au avut-o. El ceruse o înmormîntare liniștită, dar în schimb i s-a dat o înmormîntare de stat, peste 2 milioane de jelitori alăturîndu-se procesiunii funerare de la Paris. A fost înmormîntat în Pantheon, în aceeași criptă ca Alexandre Dumas și Émile Zola și a lăsat săracilor 50.000 de franci în testamentul său.

Moştenire

Victor Hugo este considerat pe scară largă o icoană a literaturii și culturii franceze, pînă la punctul în care multe orașe franceze au străzi sau piețe numite după el. El este, cu siguranță, printre cei mai recunoscuți scriitori francezi, iar operele sale continuă să fie citite pe scară largă, studiate și adaptate în zilele noastre. În special, romanele sale Hunchback of Notre Dame și Les Misérables au avut o viață lungă și populară, cu multiple adaptări și intrare în cultura populară de masă.

Chiar și în timpul său, opera lui Hugo a avut o influență dincolo de publicul literar. Opera sa a avut o puternică influență în lumea muzicală, în special avînd în vedere prietenia sa cu compozitorii Franz Liszt și Hector Berlioz, iar multe opere și alte opere muzicale au fost inspirate din scrierea sa – o tendință care continuă în lumea contemporană, cu versiunea muzicală a Les Misérables devine unul dintre cele mai populare musicaluri din toate timpurile. Hugo a trăit o perioadă de revoltă intensă și schimbări sociale și a reușit să se remarce ca una dintre cele mai notabile figuri dintr-o perioadă notabilă.