În a doua parte a articolului dedicat lui Leonardo da Vinci, vorbim despre moştenirea din domeniul picturii pe care marele artist ne-a lăsat-o (Mona Lisa, Cina cea de taină etc.), despre picturile tîrzii, dar şi despre celebrele sale caiete.

Pictură și desen

Moştenirea lăsată de Leonardo în pictură e mai degrabă modestă ca întindere. Doar 17 dintre picturile ce‑au rezistat timpului îi pot fi atribuite cu certitudine, dintre ele făcînd parte şi cele neterminate. Două dintre cele mai de seamă compoziţii ale sale – Bătălia de la Anghiari şi Leda, ambele abandonate – ne‑au parvenit doar prin reproduceri. Chiar şi aşa, aceste cîteva creaţii dau seama unicităţii artistului căruia Giorgio Vasari, în studiul său Vieţile celor mai însemnaţi arhitecţi, pictori şi sculptori italieni (1550, a doua ed. 1568) i‑a atribuit rolul de părinte al Renaşterii propriu‑zise. Lucrările sale, neatinse de vicisitudinile doctrinelor estetice din secolele ulterioare, au dăinuit de‑a lungul vremii în toate colţurile lumii ca nişte capodopere desăvîrşite ale picturii.

Nenumăratele scrieri închinate lui Leonardo da Vinci de artişti precum Vasari, Peter Paul Rubens, Johan Wolfgang von Goethe sau Eugéne Delacroix laudă mai presus de toate talentul lui pentru expresie, capacitatea de a depăşi cadrul tehnic şi narativ pentru a aduce la suprafaţă sentimentul.

Însuşirile sale excepţionale, îndeosebi simţul fin de observaţie şi intuiţia creatoare, au ieşit la iveală încă de cînd lucra la un înger din pictura maestrului său, Botezul lui Hristos (cca 1472–1475). Leonardo îşi înzestrează îngerul cu o mişcare firească, îi dă un aer degajat şi o privire misterioasă, deopotrivă conştientă de lumea exterioară şi lăuntrică. În porţiunea de peisaj din aceeaşi pictură găseşte noi forme de expresie pentru ceea ce el numea „experienţa naturii“: fundalul apare neclar, de parcă s‑ar afla într‑un nor de ceaţă.

În Madonna Benois (1475–1478), Leonardo izbuteşte să dea unui tipar tradiţional de pictură o tentă nouă, expresivă şi nefiresc de suavă, prin înfăţişarea pruncului Iisus întinzîndu‑se cu delicateţe după floarea din mîna Mariei. În Potretul Ginevrei de’ Benci (cca 1480) deschide noi drumuri în portretistică prin felul unic în care uneşte aproapele cu departele şi prin splendida redare a luminii şi volumului. Învăluie trupul vlăguit al Sfîntului Ieronim (1480, neterminată) într‑o lumină gravă, dîndu‑i o înfăţişare realistă ce‑şi trage seva din cunoştinţele sale anatomice. Măiestria cu care Leonardo redă gesturile şi expresiile chipului îi insuflă lui Ieronim o adîncă amărăciune, nemaiîntîlnită în pictură.

Îmbinarea tehnicii excelente cu gesturi de puternică vibraţie emoţională, sau, cum spunea Leonardo, „mişcare fizică şi spirituală“, reprezintă preocuparea sa de căpătîi în Adoraţia magilor, prima sa operă de anvergură cu mai multe personaje (începută în 1481). Deşi nu e terminată, compoziţia ne dezvăluie procedeul rafinat al maestrului. Pentru a reda diverse elemente din pictură, Leonardo aplică straturi de culoare în tuşă foarte subţire prin tehnica reliefului sfumato (trecerea delicată de la lumină la umbră). Există o deosebire clară între reprezentarea grupului Fecioarei cu Pruncul şi reprezentarea în subsidiar a elementelor din împrejurimi, vădind un simţ perfect al compoziţiei. Un arc de discipoli care se închină mărgineşte piramida Fecioarei Maria înconjurată de magi. Şi totuşi, din punct de vedere tematic, există între ei o legătură strînsă: ipostaza şi figurile personajelor – cel mai vizibil în grupul de păstori care se roagă – înfăţişează mai multe straturi de adîncă uimire.

Prima versiune a Fecioarei între stînci (1483–1486) surprinde cel mai pur stil de pictură al artistului şi înfăţişează întîlnirea în sălbăticie dintre tînărul Ioan Botezătorul şi Iisus întorcîndu‑se acasă din Egipt, episod apocrif. Pentru a crea efectul dorit, Leonardo s‑a folosit de toate mijloacele pe care le avea la îndemînă ca scena să pară ireală: culori în tonuri blînde (prin sfumato), grota întunecată din care personajele ies scăldate în lumină, atitudinea lor tăcută, gestul plin de înţeles al îngerului (singurul întors cu faţa către privitor) prin care Ioan este desemnat mijlocitor între Fiul lui Dumnezeu şi omenire, toate acestea se împletesc pentru a crea – deşi în chip formal şi bazat pe şabloane – o operă artistică de înaltă expresivitate.

Cine cea de Taină

Cina cea de Taină (1495–1498) e una dintre cele mai cunoscute picturi din lume. Compoziţia scenei e magistrală prin simplitatea sa. Efectul provine din contrastul izbitor între atitudinea celor 12 apostoli şi cea a lui Iisus. Leonardo reprezintă un moment tensionat, în care Iisus le declară apostolilor la masa de Paşte: „Unul dintre voi mă va vinde“. Apostolilor le scapă înţelesul tainic al vorbelor şi se arată foarte tulburaţi, dar Hristos e conştient de menirea lui şi stă singur ca o statuie a seninătăţii. Doar o altă persoană mai ştie taina şi aceea este Iuda, care face parte şi este totodată înlăturat din mişcarea tovarăşilor săi. Astfel izolat, el devine al doilea personaj solitar din grup, întruchipînd vinovatul.

Prin concepţia profundă a temei, prin aranjamentul simplu, însă perfect al personajelor, prin atitudinile apostolilor scoase în evidenţă prin gest, expresie facială şi manieră, prin dramatismul şi în acelaşi timp caracterul sublim al redării, Leonardo a atins un prag de expresivitate devenit model în pictură. Generaţii succesive de pictori, printre care şi Rubens sau Rembrandt, au fost profund impresionaţi de opera lui Leonardo şi s‑au lăsat influenţaţi de ea şi de calitatea ei narativă. Ea a stat şi la baza celor mai reuşite pagini de proză ale lui Goethe. A devenit cunoscută prin nenumăratele reproduceri şi multiplicări, notabilă fiind cea realizată de Raffaello Morghen la 1800. Cina cea de Taină face parte din tezaurul umanităţii şi a rămas pînă azi una dintre cele mai fascinante picturi din lume.

Neajunsurile tehnice în executarea lucrării nu i‑au scăzut deloc faima. Leonardo nu era sigur ce procedeu să folosească. A evitat fresca tradiţională, care, fiind executată pe tencuială proaspătă, obligă la muncă rapidă şi neîntreruptă, şi a preferat un procedeu descoperit de el: tempera pe o bază amestecată chiar de el însuşi, aplicată pe perete.

Procedeul s‑a dovedit a fi greşit, întrucît la scurt timp stratul a început să se exfolieze. Stricăciunile se fac văzute pe la începutul sec. XVI, pictura se deteriorează treptat, iar după cincizeci de ani e considerată o ruină. Încercările ulterioare de a restaura lucrarea nu au avut sorţi de izbîndă, situaţia s‑a agravat şi abia după Al Doilea Război Mondial s‑a reuşit încetinirea procesului de degradare, cu ajutorul noilor procedee în materie de restaurare. O campanie temeinică de restaurare desfăşurată între 1980 şi 1999 a redat măreţia compoziţiei, dezvăluind totodată că pictura mai păstrează foarte puţin din vopseaua originală.

Știință și artă: Caietele

Între 1490 şi 1495, Leonardo a pus bazele primelor scrieri de anvergură. Preocupările sale în domeniul artei şi ştiinţei influenţează şi modelează proiectele ulterioare, tinzînd spre un soi de dualism creator ce‑i stîrneşte imaginaţia în ambele sensuri. Treptat, el dă viaţă celor patru teme care aveau să‑l preocupe întreaga viaţă: un tratat de pictură, un tratat de arhitectură, o carte despre bazele mecanicii și un studiu general despre anatomia omului.

Tot în această perioadă apar preocupările pentru geofizică, botanică, hidrologie şi aerologie, făcînd parte din „cosmologia vizibilă“ pe care avea de gînd s‑o pună la punct într‑un viitor îndepărtat. Opune cunoaşterii speculative pe care‑o dispreţuia adevărurile de netăgăduit obţinute prin experienţă, prin saper vedere.

Astfel ia naştere conceptul cuprinzător de „ştiinţă a picturii“. Cercetînd legile perspectivei şi ale proporţiilor, Leon Battista Alberti şi Piero della Francesca înfăţişează principiile matematice care stau la baza picturii, venind în sprijinul ideii că pictura ar fi o ştiinţă.

Leonardo merge mai departe şi susţine că pictorul, înzestrat deopotrivă cu percepţie rafinată şi cu capacitatea de a aşterne totul pe hîrtie, este cel mai în măsură să atingă adevărata cunoaştere, avînd puterea să observe îndeaproape şi să redea lumea din jurul său. De aici şi uluitorul plan de a observa toate obiectele din lumea vizibilă pentru a le recunoaşte forma şi structura, urmînd ca prin intermediul picturii să le descrie în forma lor nealterată.

Începe să‑şi scrie caietele în primii ani petrecuţi la Milano. Întîi face schiţe rapide ale obiectelor observate pe foi separate de hîrtie sau pe foi micuţe, ţinute în centură. Apoi le aranjează în funcţie de conţinut şi le introduce în caiet. Din toate caietele sale ne‑au rămas materialul strîns pentru un tratat de pictură, o colecţie de schiţe legate de arhitectura sacră şi laică, un tratat despre bazele teoretice ale mecanicii şi prima parte dintr‑un tratat privind corpul omenesc.

Caietele sale însumează mii de pagini mărunt scrise şi bogate în schiţe, fiind cea mai cuprinzătoare moştenire lăsată vreodată de un pictor. Dintre cele peste 40 de codexuri menţionate – uneori greşit – de bibliografii contemporani, 21 au dăinuit. Uneori, ele conţin caiete, la origine separate, dar acum legate laolaltă, ceea ce ne duce la un total de 32. La acestea pot fi adăugate cîteva vrafuri de documente.

Sculptorul Pompeo Leoni a strîns la sfîrşitul sec. XVI o culegere de volume intitulată Codex Atlanticus datorită dimensiunilor sale, aflată în prezent la Biblioteca Ambrosiana din Milano. Perechea sa ajunge în posesia coroanei Angliei în sec. XVII şi e expusă la Biblioteca Regală din castelul Windsor. Iar o serie de fascicule pe varii teme se găsesc în Manuscrisul Arundel, aflat la British Museum din Londra.

O trăsătură neobişnuită a notiţelor şi schiţelor sale e scrierea în oglindă. Stîngaci fiind, putea folosi cu uşurinţă scrisul în oglindă, deşi nu se ştie de ce‑l practica. Chiar dacă bizar, poate fi citit limpede şi fără dificultăţi folosind o oglindă – de aceasta ne asigură şi contemporanii săi – şi nu trebuie perceput ca o formă de scriere cifrată. Totuşi, din faptul că Leonardo foloseşte scrierea în oglindă în toate caietele sale, chiar şi în transcrierile întocmite cu multă migală, se poate trage concluzia că n‑a simţit niciodată nevoia să comunice pe înţelesul tuturor, cu toate că se adresează mereu unui cititor imaginar.

Însemnările sale trebuie înţelese ca stadii premergătoare ale unor lucrări menite a fi publicate, pe care Leonardo n‑a reuşit să le termine niciodată. Într‑o notă la o schiţă anatomică tîrzie îşi roagă urmaşii să‑i publice lucrările.

O altă trăsătură neobişnuită a caietelor constă în relaţia dintre cuvînt şi pictură. Leonardo s‑a străduit să practice un limbaj limpede şi în acelaşi timp expresiv. Bogăţia şi însufleţirea vocabularului său sunt datorate unui laborios studiu individual şi aduc o contribuţie importantă la evoluţia terminologiei ştiinţifice din limba italiană.

În ciuda limpezimii în exprimare, Leonardo dă mereu întîietate imaginilor asupra textului scris în metodele sale de predare. Aşa se explică faptul că în caietele sale nu desenele vin în completarea textului, ci textul are menirea să lămurească desenul. Prin formularea principiului de reprezentare grafică, pe care el îl numea dimostrazione (demonstraţii), Leonardo devine precursorul ilustraţiilor ştiinţifice moderne.

Mona Lisa și alte opere

Între 1500 şi 1506, Leonardo realizează trei lucrări de căpătîi ce aveau să‑l consacre şi să‑i sporească faima: Fecioara cu Pruncul şi Sfînta Ana (cca. 1502–1516), Mona Lisa (cca. 1503–1506) şi Bătălia de la Anghiari (1503, neterminată). Fecioara cu Pruncul şi Sfînta Ana e aclamată de criticii florentini înainte chiar să fie gata. Calitatea tridimensională a grupului, alături de efectele calculate ale tensiunii şi dinamicii în compoziţie fac din pictură un izvor de inspiraţie pentru clasici şi manierişti deopotrivă.

Mona Lisa devine punct de reper pentru toate portretele viitoare. Pictura înfăţişează o femeie, identificată în sec. XXI a fi Lisa del Giocondo, soţia negustorului florentin Francesco del Giocondo, de unde şi cealaltă denumire a lucrării: La Gioconda. Ne este prezentat bustul femeii, cu un peisaj îndepărtat în fundal. Deşi procedeul pare simplu, sinteza expresivă realizată între model şi peisaj situează opera în canonul celor mai cunoscute şi mai analizate picturi din toate timpurile.

Liniile delicate în care sunt redate părul şi îmbrăcămintea femeii, folosind tehnica sfumato, îşi găsesc răspunsul în unduirea văilor şi a rîurilor din fundal. Senzaţia de armonie desăvîrşită prezentă în pictură şi cu precădere în surîsul schiţat al modelului se înscrie în ideea legăturii cosmice care uneşte omenirea cu natura, făcînd din această operă o mărturie a viziunilor şi geniului lui Leonardo. Tînărul Rafael reproduce o versiune timpurie a lucrării pentru a‑i servi ca model la Portretul Maddalenei Doni (cca 1506).

Măiestria expresiei artistului atinge noi culmi în neterminata Bătălie de la Anghiari. Desenele preliminare, din care s‑au păstrat destul de multe, dezvăluie viziunea lui elevată asupra „ştiinţei picturii“. Leonardo transpune în artă legile echilibrului, verificate în studiile de mecanică.

„Centrul de greutate“ al lucrării se află în mănunchiul de flamuri pentru care se luptă cavalerii. Freamătul războinicilor pare a fi îngheţat pentru o clipă. Studiile de anatomie şi fiziologie ale artistului i‑au influenţat modul de a reda trupuri de oameni şi de animale, surprinse mai ales într‑o stare de agitaţie. În studii şi amănunţitele sale descrieri, dinţii dezvăluiţi şi buzele răsfrînte vădesc furia oamenilor şi a animalelor. Atît caii, cît şi călăreţii cu trăsături deformate se aseamănă uimitor de mult pe pînza pictată.

Ornamentele realizate cu multă fantezie scot evenimentul din istorie şi îl situează în nemurire. Desenul şi copiile cu scena bătăliei au inspirat artişti pentru multă vreme, fiind o „şcoală a lumii“, pentru a folosi cuvintele sculptorului Benvenuto Cellini. Mulţi pictori au fost influenţaţi de compoziţie, de la Rubens în sec. XVII, autorul celei mai impresionante reproduceri a scenei din desenul lui Leonardo (care între timp s‑a pierdut), la Delacroix, în sec. XIX.

Picturi și desene tîrzii

După 1507, fie că se află la Milano, la Roma sau la Florenţa, Leonardo pictează foarte puţin. La Milano, reia tema Ledei, care‑i dădea de furcă de aproape un deceniu, şi termină probabil o versiune verticală în 1513 (opera ne e cunoscută doar prin reproduceri). Pictura e un model de figura serpentinata (figură şerpuitoare), adică o figură redată prin mai multe perspective întrepătrunse. A fost izvor de inspiraţie pentru artişti precum Rafael, care a desenat‑o, dar şi pentru manierişti ca Jacopo da Pontormo.

Desenele preliminare – mostre din stilul său tîrziu – relevă o senzualitate enigmatică. În Roma pare să fi început lucrul la Sfîntul Ioan Botezătorul, terminat în Franţa. Leonardo foloseşte valori de umbră şi lumină într‑o nouă manieră pentru a crea reliefuri şi atmosferă. Ioan iese din întuneric la lumină şi făptura lui pare să emane lumină şi bunătate. Mai mult, prin zîmbetul enigmatic de pe chipul sfîntului, precursorul lui Iisus ne este înfăţişat ca proroc al unui oracol mistic.

În arta expresiei, la Leonardo întrezărim mereu strădania conştientă de a scoate în evidenţă echivocul ascuns al temei. Desenele duse la perfecţie din această perioadă, precum Doamna care arată cu degetul (cca 1516), sunt de asemenea mărturii ale geniului său nesecat.

Ultimele manifestări artistice ale lui Leonardo se regăsesc în desenele intitulate Viziuni despre sfîrşitul lumii (cca 1514–1515). Aici, puterea creatoare a artistului, născută din raţiune şi fantezie, e la cel mai înalt nivel. Leonardo sugerează că forţele imateriale din univers, invizibile prin natura lor, se fac văzute în fenomenele pe care le pun în mişcare.

Ceea ce observase în învolburarea apelor sau în vîltoarea curenţilor de aer, în forma stîncilor sau în creşterea plantelor capătă acum proporţii uriaşe în forma norilor sau în manifestarea furtunilor. Pentru el, scheletul lumii apare rupt în două, dar din această năruire izvorăsc – aşa cum demonstrează formele monstruos de „frumoase“ ale elementelor dezlănţuite – aceleaşi legi ale ordinii, armoniei şi proporţiei care guvernaseră geneza lumii, legi ce cîrmuiesc viaţa şi moartea fiecărui lucru creat. Aceste „viziuni“ unice reprezintă ultima şi cea mai originală expresie a artei lui Leonardo, artă în care concentrarea fundamentată pe saper vedere pare să fi dat roadele aşteptate. (va urma)

Articol preluat din  Scientia.Ro