Politica diplomației ori Diplomația politicii?

Autor: Mihai CONȚIU

Este bine cunoscută realitatea că Ambasadele, în întreg complexul atribuțiilor pe care le au, promovează politicile diplomatice, economice, de securitate etc. ale propriilor Țări pe care le reprezintă în străinătate. Din aceste perspective, știm prea bine că absolut toate misiunile diplomatice reprezintă interesele multiple ale Guvernelor care sunt constituite în urma unui vot politic acordat unui partid sau unei coaliții de partide. Nu există o regulă strict generalizată ca, după fiecare tur de scrutin, să fie schimbat și personalul diplomatic din Ambasade în virtuți de apartenențe politice. Din start, orice Ambasadă servește interesele Țării sale, ajustîndu-și misiunile în funcție de permanentele reorientări politice ale Guvernelor care se succed la Putere. Există, se înțelege, destule situații în care un ambasador este înlocuit cu un altul din rațiuni politice asupra cărora nu voi insista. Politica diplomației și diplomația politicii par a se contopi într-un întreg dictat exclusiv de către Guverne.

Nu cu mult timp în urmă, m-am aflat la Bruxelles într-un anturaj cu persoane bine informate, pregătite și responsabile, străine total de orice afiliere politică, cu mult peste nivelul meu mediocru de pregătire. Unul dintre subiectele abordate a vizat relațiile Ambasadelor cu diaspora, cu referire strictă la misiunile diplomatice din străinătate ale României și Republicii Moldova. În rîndurile următoare, voi reda esența a ceea ce s-a discutat, iar cititorul va decide singur dacă au vreo noimă constatările care urmează.

Aici este vorba despre relațiile ”selective” ori chiar inexistente dintre Ambasadele românești și moldovenești din Țările cu diaspora, știindu-se prea bine că diaspore românești și moldovenești există cam peste tot. Recentele alegeri prezidențiale din România au adus în atenția publică diaspora românească din străinătate care, total greșit, a fost criticată ori acuzată de opțiunile electorale exprimate, chipurile, ”în necunoștință de cauză” și multe alte etichetări depreciative greu încadrabile.

Am avut numeroase prilejuri să intru în contact cu reprezentanți din toate categoriile profesionale, sociale ori politice din diaspora română și ce moldovenească din Europa occidentală. Inevitabil, această diasporă este fragmentată pe diferite criterii, cel mai adesea pe criterii profesionale, sociale și opțional politice. Un segment al diasporei este cel dat de o comunitate mai puțin numeroasă a celor care activează în mediul academic, cel educațional, de Sănătate, cercetare științifică, cultură și alte cîteva domenii mai mult sau mai puțin elitar intelectuale. Aici, de regulă, am întîlnit oameni fără patimi politice, fără simpatii față de un partid sau altul din România ori Republica Moldova. Acești oameni votează rațional în alegeri, din perspectiva realităților obiective în care trăiesc și își vor Țara aliniată normelor democratice în care ei s-au integrat fără probleme.

O altă categorie a diasporei, cea mai numeroasă, este constituită de mulțimile de muncitori calificați ori necalificați ajunși în Occident în căutarea unei munci mai bine plătite decît în Țara lor de origine. Cam mai toți acești oameni asigură, din munca lor, și traiul zilnic al familiilor rămase în Țara lor. Extrem de rare sunt cazurile în care cei din prima categorie au nevoie să-și întrețină financiar familiile din Țara lor de baștină, aceștia direcționîndu-și surplusul financiar spre acte caritabile, proiecte culturale, sociale, educaționale etc. Cunosc destule astfel de cazuri!

Diaspora despre care vorbim, cea a mulțimilor de muncitori calificați ori necalificați, în general, deși este satisfăcută de banii pe care-i cîștigă, nu reușește să se adapteze regulilor și normelor democratice din Țara gazdă, se simte frustrată și trădată de clasa politică din Țara lor de origine, acuzînd-o că e singura vinovată de ”surghiunul” ei. Firește că, în profunzimea realităților existente, se înșală. Am constatat personal, în diferite situații, că acești oameni nici măcar nu-și doresc ca Țările lor de origine, România și Republica Moldova, să ajungă la standardele performante ale Țărilor gazdă în care muncesc, fie Italia, fie Marea Britanie, Franța, Germania, Olanda, Belgia, Spania etc. Ei percep aceste Țări gazdă drept ostile unor nerealizări închipuite de-ale lor, pornind de la neputința subconștientă de a se adapta. Ei vor ca Țările lor de origine, România și Republica Moldova, să devină așa cum și le proiectează în imaginația lor – nici așa cum sunt acum, dar nici ca Țările gazdă în care muncesc. Această categorie de oameni este cea mai vulnerabilă în fața politicienilor care vor să le capteze voturile.

O a treia categorie din diasporă, relativ numeroasă, este cea a indiferenților totali, iar printre aceștia găsim intelectuali, muncitori și numeroși oameni ajunși într-o vîrstă înaintată în Țările gazdă. Acestora nu doar că nu le pasă de partidul care ajunge la guvernare, fără să se gîndească să participe la votare, dar, în general, nu-i mai interesează nici viitorul Țării lor, ci sunt preocupați strict de siguranța personală a unui părinte sau o rudă apropiată rămasă în Țară.

În contextul celor care urmează, precizez că diaspora nu poate fi ”proprietatea politică” a oricărei guvernări care ajunge la Putere. Prin urmare, vinovate de stările de spirit arătate mai sus în privința diasporei sunt și Ambasadele. Ținînd seamă de fragilitatea politică, economică, socială, civică și chiar morală din România și Republica Moldova, dincolo de Consulatele existente, în Ambasade ar trebui să existe o secție care să se ocupe exclusiv de relațiile cu ”absolut toată diaspora”, din care să facă parte obligatoriu și un sociolog, iar asta din perspectiva interesului național. Unii vor spune că astfel de relații există. Da, există, dar selectiv. Am constatat că unele Ambasade cultivă unele relații apropiate cu anumiți lideri din diaspora, iar asta strict din perspectivele unor afilieri politice electorale, ceea ce este nociv sub aspect social și civic.

O astfel de secție de relații cu absolut toată diaspora nu trebuie să aibă absolut nici o legătură cu politica. În acest sens, ar trebui să se organizeze cu regularitate întruniri, sesiuni de comunicări și dezbateri, în cadrul cărora diaspora să fie permanent informată în privința unor realități naționale din toate domeniile, altele decît cele culese fragmentat ori după ureche de către muncitorul X din Țara Y. În cadrul unor astfel de întrevederi, responsabilii români pot beneficia de idei ori inițiative importante venite din partea membrilor activi și vizionari din diasporă. Pentru așa ceva, o astfel de secție trebuie să păstreze un contact permanent cu toate grupurile care constituie diaspora. Fiecare membru al diasporei, indiferent de pregătirea didactică și ocupația lui, trebuie să se simtă un cetățean important pentru Țara lui de baștină. Într-o astfel de realitate, care am convingerea că va rămîne virtuală, nu doar diaspora va avea de cîștigat, individual sau în grup, ci însăși Țara lor de origine, iar aici vă las să vă imaginați singuri care ar fi avantajele. Vor fi unii care vor pomeni de existența Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din mai multe Țări ale lumii, însă nu-i suficient, iar asta deoarece acesta are o serie de ”tendințe elitiste”, relativ partizane ori direcționate mediatic în spații comunitare restrînse.

Credeți că au vreo noimă cele arătate mai sus?