Pactul de neagresiune SUA-Rusia

Autor: Dinu MIHAIL

Alexis de Tocqueville, unul dintre cei mai mari gînditori politici şi juridici francezi, a rămas în memoria posterităţii prin lucrarea Despre democraţie în America(vol. I, 1835; vol. II, 1840), care a avut un succes enorm în epocă. O bibliografie de ordinul miilor de titluri are şi acum.

Volumul întîi se încheie cu un teribil şi poate profetic rechizitoriu, anunţînd că pe pămînt sînt două popoare cu vocaţie istorică: Statele Unite ale Americii vor fi, alături de Rusia, una dintre cele două mari superputeri ale Universului, de departe preferabile fiind SUA. Zice Tocqueville, comprimat de noi din raţiuni de economisire a spaţiului tipografic: „Pe pămînt sînt acum două mari popoare care, pornite din puncte diferite, par că avansează spre acelaşi scop – dominaţia mondială: anglo-americanii şi ruşii… Primul are ca principal mijloc de acţiune libertatea, cel de-al doilea – servitutea (constrîngerea – nota n.). Punctele lor de plecare sînt diferite, căile diverse; totuşi, fiecare dintre ei pare a fi chemat, datorită unui plan secret al Providenţei, să ţină într-o zi, în mîinile sale, destinele unei jumătăţi a lumii”.

Cu toate că Tocqueville manifestă o mare admiraţie pentru poporul şi sistemul american, el nu recomandă să se facă din ele un model pentru Franţa.

Orice idee, fie ea şi cu modulaţii profetice printre rînduri, nu trebuie absolutizată. Totul trebuie trecut calm prin ţevăria sofisticată a analizei supravegheate de îndoială, scepticismul fiind cel mai bun profesor de optimism. Ei bine, nu fetişizăm. Analizăm şi constatăm că, totuşi, previziunea nemurelului nostru galic-hexagonal stă în picioare şi astăzi, după vreo 180 de ani de la formulare/lansare.

Cu observaţia umilă că SUA au acţionat prin libertate pînă prin 1950. Aproape tot ce s-a întîmplat după aceasta în Coreea, Vietnam, Afganistan, Yugoslavia, Irak, Libia şi Palestina miroase greu (şi) a praf de puşcă(rie). „În această zonă apartheidul există deja în forma cea mai plină de dispreţ, palestinienii sînt lipsiţi de drepturile lor umane cele mai fundamentale” (James Carter, fost preşedinte (1977-1981) al SUA, în cartea Palestina: Pacea nu înseamnă Apartheid, 2007).

Am vaga impresie certă că SUA au căzut în capcana tuturor imperiilor de ieri, de azi şi de mîine: au muşcat mai mult decît poate digera un stomac imperial normal.

Împotmolirea armatei americane în Irak demonstrează şi confirmă încă o dată în plus limitele puterii sale. Unii analişti, inclusiv din interiorul Casei Albe (vezi, pe toate site-rile, cazul recent cu Robert Gates, fost director CIA, ex-ministru al apărării pînă în 2012), consideră acest lucru ca semn ce anunţă un declin similar celui suferit de Imperiul Britanic, care a fost foarte orgolios şi cinic în raport cu toată lumea.

Manipulările informativului, minciuna de stat plasată deasupra intereselor energetice şi militaro-industriale aflate la originea războiului din Irak au zdruncinat încrederea societăţii civile în conducătorii ei.

Philip S. Golub, profesor asociat la Institutul de Studii Europene de la Universitatea din Paris, e de părere că atracţia pe care o exercită Statele Unite în lume e în continuă scădere vertiginoasă: “Visul american” este scufundat sub imaginea unui Leviathan militar care nu are decît dispreţ pentru opinia mondială şi care încalcă regulile pe care le-au instituit chiar Statele Unite” (Le Monde diplomatique, octombrie 2007).

Acuma moartea la foc automat s-a declanşat în Ucraina. Analistul Igor Boţan recunoaşte, în sfîrşit, îndrăzneţ cu jumătate de gură, că americanii au intervenit în Ucraina. Dar, subliniază Alteţa Sa comentatoare, au intervenit numai după ce a fost încălcată de către ruşi Convenţia de la Budapesta privind Ucraina, document tripartit semnat de Washington-Kiev-Moscova după dobîndirea independenţei de către Ucraina. Adică s-a intervenit abia acum cîteva luni şi, deci, americanii au procedat corect din punctul de vedere al moralităţii şi al dreptului internaţional.

Acelaşi I. Boţan, pe care îl admir pentru memoria lui prodigioasă, este unul dintre stîlpii emisiunii Politica a postului TV 7. Este bine informat, însă, ca orice om normal, nu le poate şti pe toate. Cel care le ştie pe toate, nu ştie, de fapt, nimic (fundamental). Bunăoară, dumnealui nu cunoaşte (oare?) faptul de notorietate europeană că în Anno Domini 2007 publicaţia Le Monde diplomatique îşi informa cititorii, prin corespondentul său trimis cu lunile la Kiev, că finanţarea şi instruirea unor detaşamente speciale ucrainene e în toiul toiului şi că se desfăşoară cu mult succes sub cele mai bune auspicii nord-americane.

Aşa că, dragă Igor, americanii se află în Ucraina cel puţin din 2007, deci cu şapte ani înainte de invocata încălcare de către ruşi a Convenţiei tripartite de la Budapesta. De fapt, ei se află acolo din 1992, imediat după dobîndirea de către ucraineni a independenţei.

Omul este un animal biped care, spre deosebire de animalul patruped, deseori cade în subanimal, în subanimalitate. Mai ales atunci cînd vrea să conducă toată planeta. Un umanist încheiat civilizat la toţi nasturii, un antropocentrist pur, cum este astăzi omul occidental sau cel occidentalizat, practică, după cum spunea eseistul şi omul politic Petre Ţuţea (1902-1991), formele vieţii de junglă, împingînd cruzimea pînă la limita bestialităţii (tigrului). Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.

Omul, cînd se apucă, cînd se screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el. Se pare că nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul/naiba/avizuha/azazel/ducă-se pe pustii mai mult decît în “spaţiul sacru” al Americii democratice.

În atare momente îţi vine să-l întrebi pe acest om drag pentru jertfa lui de suferinţă inutilă: “Ce mai faceţi, domnule Ţuţea?” Şi el, cu glasul lui de dincolo de moarte, mi-ar răspunde cam aşa: “Mă simt asemeni unui vultur trist care, înălţat la zenit, urinează asupra veacului XXI cu un dispreţ creştin”.

Aşa se face că actualmente, pentru a se înfrupta pînă la starea de vomă din roadele democraţiei aduse de americani, oamenii de pe planeta Pămînt au nevoie de cască şi de mască antigaz.

Vade retro, Satana!   

Feri în lături, Desfrînata lumii!

În privinţa ruşilor, profeţia lui Alexis de Tocqueville se arată a fi valabilă şi astăzi, în proporţie de sută la sută. Pentru că nu şi-au schimbat mentalitatea (e bine? e rău? – asta numai marele diplomat Iurok Leancă şi Bojîca pot spune), metoda lor de acţiune este, şi acum, constrîngerea, servitutea economică şi politică. Rusia afirmă că o interesează Străinezia învecinată: Ucraina, Moldova, Ţările baltice etc. Corect, toate bune şi rotunde pînă aici: orice stat cu vocaţie istorică nu cedează de bună voie nici un milimetru pătrat din interesul său naţional.

Dar de ce foarte bogatul stat cu vocaţie istorică dublează preţurile la gaze, închide robinetul vinului moldovenesc (ce-i drept, e cam prostuţ, neconcurenţial, Bumacovul nostru cu ştapel de export) şi nu rezolvă pînă la capăt – fie şi împreună cu Germania, precum au încercat cumva Medvedev şi Merkel, însă planul lor nu a plăcut, chipurile, americanilor omniprezenţi şi atotştiutori – problema transnistreană pentru o ţară a cărei populaţie are, în proporţie de vreo 70 la sută, simpatii proV.V. Putin, recte pro-ruse: Republica Moldova. Se crede, probabil, că prin constrîngeri moldovenii vor veni într-o zi (nu-i zic bună) la Nistru în chiloţei roşii şi vor cere, în genunchi, protectoratul Federaţiei Ruse. Chiar şi dacă s-ar întîmpla aşa, ceea ce nu-i deloc exclus, miza înfometării este falimentară şi, mai presus de toate, amorală. Ea nu face casă bună cu statura, într-adevăr măreaţă, a Rusiei de ieri, de astăzi şi de mîine.

Notă: Las’ că bună pomuşoară e şi Moldova…Vrem noi sau nu vrem, există nişte realităţi peste care nu se poate trece chiar atît de uşor cu buretele stilului heirupist de sorginte americano-dîmboviţeană. Orice declariţie băţos-bătăioasă trezeşte nedumerire şi reacţii negative în Rusia. Deseori ţările mici (mici ca performanţă pe toate planurile) se plasează în situaţia caraghioasă a Şoricelului aflat pe plajă în pielea goală, strigînd în gura mare că Elefantul i-ar fi furat/îmbrăcat, chipurile, costumul de baie. Deci, avem nevoie de o politică bazată pe realităţi, pe istoria unei colaborări economice, sociale, spirituale şi culturale de sute de ani. Cu atît mai mult cu cît importanţa Rusiei creşte, şi ea va creşte în continuare. Atunci cînd dorim să rezolvăm problemele cu Moscova, este total neserios s-o facem prin presiuni exercitate asupra ei de către organismele internaţionale. Pentru orice stat cît de cît normal la cap este contraindicat şi total contraproductiv să-şi construiască pe ură o politică externă faţă de Federaţia Rusă. Numai prin raporturi bune şi negocieri directe Chişinău-Moscova se poate ajunge la rezultate palpabil-echitabile. Nu vom plînge-atunci amarnic (pe umerii istoriei) că ni-i… stofa/ranga prea subţire… Dragi politicieni moldoveni cu fruncea lată de două degete, lăsaţi în pace, nu vă atingeţi de limba rusă şi de ziua de 9 Mai! Măcar atît şi, deja, va fi extrem de mult.

Acţiunile punitive din 1956 (Ungaria) şi 1968 (Cehoslovacia) şi intervenţia din 1979 în Afganistan au adus mari prejudicii de imagine Uniunii Sovietice. Totuşi, trebuie să recunoaştem că după 1950 încoace Rusia nu s-a extins, în afara graniţelor sale, nici cu un milimetru. Ba, din contra, după 1991 a pierdut enorm, ca “pedeapsă divină”, în teritoriu şi populaţie… Atunci care-i macarezul, fraţi occidentali? Cine atacă şi cine se apără?

În cartea sa Moldova şi moldovenii, apărută în 2007 la Chişinău în limbile română şi rusă, Petru Lucinschi, fost preşedinte al Republicii Moldova, scrie că o lume monopolară este, în opinia domniei sale, un nonsens, un impas, o aberaţie, o încercare copilărească de fentare a firii, a naturii. Nu poate că existe alb fără negru, noapte fără zi, nord fără sud, plus fără minus… “Evenimentele anilor “90 ai secolului al XX-lea ne-au făcut să declarăm că destrămarea URSS, a sistemului socialist se va solda cu instaurarea unui sistem fericit: monopolar”.

Ce iluzie, mare cît o gură de tun! Încă M. Thatcher, în timpul mandatului său de prim-ministru al Angliei, spunea că balanţa în lume a fost asigurată de existenţa celor două blocuri militare: NATO şi Tratatul de la Varşovia.

Sistemul bipolar de putere americano-sovietic, instituit treptat după Al Doilea Război Mondial, a controlat din ce în ce mai eficient echilibrul fragil de alianţe pe care se întemeia, mecanismele de control operînd şi în domeniul subversiunii teroriste. Dincolo de toate neajunsurile şi dramele consumate sub imperiul bipolarităţii, vechea ordine mondială a dat omenirii un echilibru, astăzi pierdut, care, oricît de precar, a ferit-o de tragedia unei alunecări în haos.

Vorbind global, Statele Unite vor să nu aibă nici o formă de opoziţie în lume. Pentru a înţelege această situaţie, să comparăm Planeta noastră cu o Ţară care e condusă de un singur partid, fără variante de alternativă. Ştim cum arată libertatea în aceste condiţii şi care e finalul.

Minţile bine mobilate susţin: comunismul este expresia laică a ortodoxiei, capitalismul fiind expresia laică a catolicismului. Catolicii trăiesc în eternitatea prezentului, ortodocşii trăiesc în viitorul eternităţii. Primii îl „trag la rindea” pe om de la cap înspre picioare, ceilalţi – de la picioare spre cap, ordinea putînd fi uşor oricînd inversată. Tot aşa cum comuniştii sînt materialişti idealişti, iar capitaliştii sînt idealişti materialişti. Acesta-i, de jure şi de facto, tot diferenţul inemic – mare cît o sculă de furnic! – dintre ortodocşii „conservatori” şi catolicii „novatori”, dintre comuniştii mereu “răi” şi capitaliştii constant „buni”.          

Мелочи, мелочи главное! Вот эти-то мелочи и губят всегда и все… (Dostoevski). Să nu uităm că, de obicei, diavolul stă ascuns în mărunţişuri, în rumeguşul rînced al detaliilor irelevante… Oricum, omul simplu niciodată nu rămîne liber. Nu rămîne întreg, tot timpul fiind disputat, călărit pe deşelate ba de stînga, ba de dreapta. Europa, da, ar trebui să-i dea o bleandă michiduţului meschin-politic american şi să rămînă întreagă. Ca să nu ne prindă timpurile, creştini neuniţi, ca la tragedia cauzată de căderea Constantinopolelui în 1453.

Nu v-aţi pus niciodată întrebarea: Cum de Rusia veacului al XIX-lea era în Europa, iar actualmente cum se face de nu mai este?!

În secolul al XIX-lea Europa era una, unită de Creştinătate din Pirinei pînă la Ural. Treptat, dar metodic, Rusia a fost exclusă (a şi dat, singură, ocazii) din Europa prin demonizare, prin diabolizare pe toate căile şi prin toate mijloacele. De ce? Ca să fie compromisă, discreditată în faţa lumii, pentru a fi păpată, înghiţită mai uşor, „civilizat” şi cu acoperire „justificat democratică”. Nu pentru că e “rea” sau „bună”, ci, în primul rînd, pentru că e putred de bogată, ceea ce stîrneşte grozav pofta de mîncare a tuburilor digestive apusene şi de aiurea.

În romanul Împăratul muştelor al scriitorului britanic William Golding, laureat Nobel 1983, un personaj accentuează că englezii sînt cei mai buni la toate. Corect. Că nu degeaba ei, unicii, i-au sprijinit pe americani în aventura lor criminală împotriva Irakului.

S-ar putea să greşim, însă în cazul în care Europa nu-şi asumă misiunea de a găsi o soluţie pentru atragerea Rusiei în contextul european, lucrurile vor lua o turnură cu totul dramatică. Nu spunea papa Ioan-Pavel al II-lea că Biserica creştină poate respira normal numai în cazul în care ambii plămîni ai acesteia – atît plămînul catolic (occidental), cît şi cel ortodox (oriental) – funcţionează ritmic în deplină armonie? Spunea, sireaca Sa Sanctitate, dar cine îl aude? Poate doar vreo babă surdă din satul Crăcănaţii-de-pe-Deal...

Iarăşi s-ar putea să greşim, însă credem că numai vitalitatea economică anglo-americană, combinată cu vitalitatea spirituală rusă, ar mai putea crea un tandem redutabil în faţa noilor provocări şi pericole, cum ar fi terorismul, încălzirea globală şi sărăcia generalizată la scară planetară.

În anul 1974, preşedintele algerian Houari Bumedien (1965-1978) a declarat de la înalta tribună a ONU: „La ora actuală, emisfera de nord este locuită de omul alb. La ora actuală, emisfera de sud este populată de omul galben. Peste 50 de ani, emisfera de nord va fi locuită de omul galben. Pentru aceasta noi, musulmanii, nu avem nevoie de arma atomică. Arma noastră nucleară este pîntecele femeilor noastre”.

Actualmente în Uniunea Europeană trăiesc peste 20 milioane de musulmani, dintre care 9 milioane în Germania. Specialiştii aproximează că peste 50 de ani oraşul Berlin ar putea să se numească… Berlinistan. Dintr-o emisiune pusă recent pe post de un canal TV rusesc am aflat o altă veste îmbucurătoare pentru Osama b(l)in Laden-2: peste 10 ani, musulmanii vor constitui a trea parte din populaţia oraşului Moscova.

Aşa că, fraţi creştini din lumea largă, ascultaţi comanda zilei: La picior arm”!

Istoria trebuie, urgent, dezarmată, căci „ziua de mîine sapă, cu mîinile goale, tranşee” (Serafim Belicov).