Fugari în propria ţară

După o noapte nedormită, în sfîrşit ne-am decis – părăsim oraşul. Pe la 2 de noapte cîţiva paramilitari ne-au „vizitat” căminul. S-au oprit la uşa vecinilor şi au început să lovească sălbatic cu paturile pistoalelor-automat.

-          Румыны, выходите! Суки! (Românilor, ieşiţi. Căţelelor!)

-          Какие мы румыны, уходите! Не пугайте детей! (Ce fel de români suntem noi? Plecaţi! Nu speriaţi copiii!)

-          Ну, паршивые суки, мы до вас доберемся! (Căţelelor spurcate, tot una o să dăm de voi).

A urmat tropăit de bocanci pe scări.

- Au plecat, a şoptit abia auzită soţia.

- Cred că s-au dus. Mîine ar putea să rupă uşa noastră. Dimineaţă plecăm peste Nistru, fie ce-o fi.

50.jpgPe la 5 în zori am trezit copiii.

- Înbracă-i cu mai multe haine. Genţi nu luăm. Bate la ochi.

La staţia de autobuz aşteptau deja cîteva persoane. Ne-am alăturat, ţinînd copiii somnoroşi de mînă. Să fi aşteptat autobuzul 5-7 minute. Nouă ni se părea că l-am aşteptat cîteva ore.  Ore lungi, chinuitoare.

Am coborît la capătul satului Lunga, la 100 metri pînă la centura drumului de lîngă podul de peste Nistru. Lumea mergea tăcută, grămăjoară. Ne-am alăturat şi noi mulţimii. Pentru a nu fi cunoscut de cineva, am tras pălăria mai pe ochi. La cerc era instalată o maşină blindată şi un post mare de gardişti. Pe acoperişul fostului post de poliţie, acum intrat în posesia paramilitarilor, fîlfîia liniştit un steag bicolor al fostei RSSM. La vederea pînzei roşu-verde, fecioraşul meu de numai 5 anişori a strigat „Trăiască România! Trăiască Tricolorul!” (cuvintele unui cîntec, care era des ascultat în familie şi pe care micuţul le-a învăţat. Pentru dînsul orice steag se asemuia cu tricolorul). Am înlemnit. Şiroaie de sudoare rece se scurgeau pe şira spinării. Soţia, albă la faţă, îi astupă fulgerător gura cu palma. Dar nu ne-a auzit nimeni. Lumea s-a încolonat, trecînd prin faţa a trei persoane înarmate care verificau fără grabă actele. Am trecut şi noi. I-am privit atent pe fiecare. Nu-i cunoşteam. Pînă la pod drumul era blocat de maşini grele şi un baraj din saci cu nisip. Mai era şi un cuib metalic de foc cu ferestre spre malul drept al Nistrului. Pe ambele margini ale drumului, grămezi de paie în care încă dormeau bărbaţi cu arme lîngă ei. Încă un control. Spre fericirea noastră, cei care verificau actele erau cazaci, nu localnici. Deci, aveam şansa să trecem Nistru nevătămaţi. Al treilea control a intervenit la intrarea pe pod. Un gardist bătrîn îmi luase paşaportul. S-a uitat lung la fotografie, apoi la mine. Iarăşi la fotografie. Ceva îl deranja.

- Вась, а ну глянь! (Vasea, ia priveşte!) s-a adresat bătrînul unei persoane tolănite în paie.

- Да, пошли они...  (Ia, ducă-se...)

I-am smuls moşului curios documentul din mînă şi am luat-o încetişor spre pod. În cale ne mai aştepta un obstacol serios. La vre-o 10 metri pe pod erau instalate ca pe tabla de şah nişte mine mari, cît roata de căruţă. Am luat copiii în braţe şi atent am trecut peste ele. (Peste două zile minele au aruncat podul în aer).

Pe la jumătate de pod soţia oftă uşor. I-am şoptit, deşi nimeni nu ne auzea,  să fie atentă, să aibă grijă de copii. Era prea devreme să ne relaxăm. Spinările noastre mai erau în vizorul armelor separatiste. Se putea întîmpla orice. Ajunşi pe malul drept al Nistrului, am răsuflat uşurat, din tot coşul pieptului. Şi-am pornit un nou drum – cel al bejeniei. Fugari în propria ţară...

Ion Borş,

(refugiat, în 1992, din or. Dubăsari)

Foto: Tudor Iovu, trecerea printre mine pe podul de la Dubăsari

 

Socialmai mult