FOTO: Instantaneu foto din Antonești, 2 ianuarie 2015. Foto: Simion Xenofontov

Motto: „Veşnicia s-a născut la sat”.
(Lucian Blaga, 5 iunie 1937)

Satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă, este amplasat în partea de sud-est a Republicii Moldova, în apropierea fluviului Nistru, la 23 km est distanță de centrul raional, la izvoarele rîului Căplani, 49 km distanță de stația de calea ferată Căușeni și 125 km de municipiul Chișinău. Localitatea a fost întemeiată oficial în 1842. Potrivit doctorului în istorie (2007) Sergiu Bacalov, cercetător științific superior la Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, originar din Antonești, așezarea exista cu cîteva decenii înainte sub forma odăii din valea Zăvoilui. Potrivit legendei, frații Anton și Ștefan sînt fondatorii satelor Antonești și Ștefănești din ținutul Akkerman. În 1841–1842 are loc transformarea odăii Zăvoilui într-un sat, atunci cînd, mai jos de odaia lui Anton, s-au așezat cu traiul o comunitate de moldoveni din ținutul Hotin. Pînă la sfîrșitul sec. XIX – începutul sec. XX, satele Antonești și Purcari se aflau în perimetrul moșiei Purcari, stăpînită de complexul monahal Căpriana. În 1866, în localitate exista o crîșmă și o moară de apă ce aparțineau așezămîntului monahal sus-menționat. În memoria colectivă (Grigore Morari), moara de apa a fost fixată ca aparținînd lui Onisim. Potrivit sătenilor (Ștefan Prisac), în 1940, în sat existau 10 mori de vînt (eoliene). Localitatea este înconjurată de 10 iazuri.

Antoneștiul dispune de 750 de gospodării individuale. Are 80 de fîntîni cu apă potabilă. Școala medie, plasată în centrul localității, a fost edificată în 1977. Ulterior a fost reorganizată în Liceul Teoretic „M. Eminescu” (în care învățau anual peste 500 de copii), apoi, din 2013, în gimnaziu. Actualmente în școală învață 258 de copii. Tot în localitate funcționează o casă de pictură (prima de acest gen în raion) deschisă de reputatul pedagog-pictor Veaceslav Prisac (1953–2013). În prezent, învățător de pictură este Ghenadie Haret. În sat funcționează o grădiniţă de copii (în care sînt 86 de copii), un ambulatoriu, o farmacie, o casă de cultură (1967), o bibliotecă publică, un oficiu poştal. La sfîrșitul anului 2015 a fost dată în exploatare o casă de copii de tip familial. În localitate funcționează SRL „Vitarina Prim”, care produce paste făinoase. Din păcate, ca și în majoritatea localităților din Republica Moldova, „Luminița” (fosta librărie) este reprofilată în centru comercial unde se vînd inclusiv băuturi alcoolice.

1. Zamfir Arbore, în „Dicționarul geografic al Basarabiei” (1904), a numit localitatea greșit: Antoneuca. Totuși, în memoria colectivă este utilizată și această denumire. Uneori sătenii zic: „Mă duc la Antoneuca”. În perioada sovietică, localitatea purta numele impropriu rusificat de Antonovca, aflată în diferiți ani în componența raioanelor Olănești (localitate din proximitate), Căușeni, Suvorov (după numele militarului rus, care a ajuns la sfîrșitul sec. XVIII la Nistru). În Republica Moldova mai există un sat omonim, atestat documentar în a doua jumătate a sec. XIX, în raionul Cantemir, două localități cu denumirea de Antonovca: una, atestată documentar în 1910, în raionul Sîngerei, și alta, atestată documentar în 1929, în raionul Florești.

2. Amplasamentul geografic al localității Antonești reflectă copia în miniatură a cadrului geografic al orașului Harkov din Ucraina.

3. Timp de un secol populația satului s-a majorat de peste 2,5 ori, iar în ultimii 20 de ani, dinamica numărului populației este una relativ stabilă. În 1904, cei 1 020 de antoneșteni (moldoveni/români, ruși, ruteni ș.a.) locuiau în 173 de case. În 1940, numărul populației constituia 2 216, în 1949 – 1 575, în 1969 – 2 367, în 1994 – 2 638. Potrivit recensămîntului din 2004 în sat locuiau 2 709 suflete: 1 352 de bărbați și 1 357 de femei; moldoveni/români – 2 681, ucraineni – 12, ruşi – 11 ş.a. În prezent, în localitate trăiesc 2 727 de oameni.

4. Memoria sătenilor din Antonești este puternic ancorată în evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe latura din stînga a fațadei Primăriei comunei Antonești este plasată o placă de marmură pe care este inscripționat un text în patru rînduri în limba rusă: „Satul Antonovca a fost eliberat de sub ocupația germano-fascistă la 22 august 1944”. În cimitirul vechi al satului se află o cruce (una dintre puținele de acest gen în Republica Moldova!) ridicată în memoria celor decedați în timpul foametei. În fața crucii se află două lespezi care fac referință la anii 1941–1945, la „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. În centrul satului se află Monumentul eroilor căzuţi în război (1941–1945), obiectiv de istorie de categorie locală înscris în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat cu nr. 287. În ritualul mariajului din perioada sovietică intra depunerea de flori la Monument, „devenise o obișnuință ca tinerii să meargă la focul veșnic, ca să depună flori și să se fotografieze” (Maria Malancea).

5. Biserica „Sfîntul Ierarh Nicolae” din Antonești, aflată sub jurisdicția canonică a Mitropoliei Basarabiei și Exarhatului Plaiurilor, este monument de arhitectură de categorie națională înscris în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat cu nr. 286. Edificiul bisericesc a fost zidit din piatră în 1897, în formă de cruce, în stil eclectic, fiind compartimentată în pridvor, pronaos, naos și altar. Deasupra naosului cubiform se înalță turla octogonală cu cupola în formă de bulb. Deasupra pridvorului se înalță clopotnița cu acoperiș piramidal. Exteriorul bisericii este ornamentat bogat cu panouri, circumferințe, firide dreptunghiulare și frize denticulare. După 1940, lăcașul sfînt a fost închis, deși enoriașii din sat au solicitat de mai multe ori redeschiderea bisericii. Abia în 1979 a fost reparată cu ajutorul statului (fiind alocată suma de 80 mii de ruble) și transformată în Oficiul Stării Civile „Palatul Fericirii”. A fost redeschisă în 1989, fiind resfințită la 10 iulie 1994.

6. În gospodăria familiei Prisac crește un măr ce are o vîrstă de peste 100 de ani, unul dintre cei mai longevivi copaci de acest gen din Republica Moldova. Arborele are un diametru de 0,9 m. Fructul este roșu, dulce și are dimensiuni medii.

7. În 2005, Liceul Teoretic „M. Eminescu” din localitate a fost dotat cu un focar funcționabil pe bază de energie renovabilă din deșeuri agricole. Proiectul a fost finanțat de Guvernul Republicii Moldova, Fondul Ecologic Global și Banca Mondială. Este al doilea obiectiv de acest gen din țară. Primul a fost instalat în comuna Chișcăreni, raionul Sîngerei.

8. Antoneștenii sînt naratori excepționali, atenți la poveștile de viață ale sătenilor pe care doresc să le perpetueze prin discursul scris pentru generații, pentru a nu se uita marile povești de viață ale actorilor mici în contextul istoriei mari. Reputatul pedagog antoneștean Alexei Vakulovski (1949–2006) este autorul lucrării monumentale „În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor” (a fost publicată în două ediții: 2011, 2013), consacrate foametei din anii 1946–1947 din Antonești. Se estimează că în URSS au murit de foamete între 1 și 1,5 mil. de oameni. Raportat la 1000 de locuitori, cel mai înalt nivel al mortalității a fost în RSS Moldovenească, iar cel mai redus – în Rusia. Numărul celor decedați de pe urma foametei din RSSM se estimează între 100 mii și 200 mii de suflete. Anii 1946–1947 au fost singurii ani de la fondarea satului Antonești (1842), în care nu au cîntat cocoșii. Povestea vieții unei localități, a cărei populație s-a înjumătățit din cauza foametei, este una personalizată, aflată la incidența destinului colectiv. Imaginile infernale, rupte parcă din filme hollywoodiene (de altfel, la Hollywood multe scenarii sînt inspirate din poveștile de viață ale martorilor la cataclismele istorice majore), cît este de straniu, dar i-au întărit pe supraviețuitori. Volumul elaborat de Al. Vakulovski constituie un manual de supraviețuire în condițiile unui flagel sociopolitic. Cartea reprezintă un veritabil depozit al memoriei unor martori care se retrag din existență. Din cei 52 de supraviețuitori, doar un sfert mai sînt în viață. Cel mai înaintat în vîrstă martor s-a născut în 1910, iar cel mai tînăr – în 1946. Pe baza lucrării, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” se joacă piesa „Copiii foametei. Mărturii” în regia Luminiței Țîcu. Trupa de teatru a avut un turneu și la Sala Atelier a Naționalului Bucureștean, unde a prezentat cu succes piesa dramatică. „Cei de acasă” l-au răsplătit pe scriitorul și pedagogul Alexei Vakulovski prin faptul că au numit strada pe care a locuit „cel mai mare antoneștean”, în cinstea acestuia.

9. O vorbă înțeleaptă spune că ce se naște din pisică șoareci prinde. Este și cazul cu Alexei Vakulovski. Feciorii acestuia, Mihai și Alexandru, sînt scriitori, poeți, publiciști recunoscuți în Republica Moldova și peste hotare. Sînt autori a zeci de cărți, articole, cronici, piese de teatru, scenarii TV. Ca și tata, Alexandru a sondat amintirile sătenilor. În vara anului 2001 a intervievat 11 combatanţi antoneșteni în războiul sovieto-afghan (1979–1989). Mărturiile audiate și redate de Al. Vakulovski sînt circumscrise unor percepții militare, imagologice, psihologice, medicale, religioase, antropologice, filologice, culturale, politologice, securitologice, educaționale. Pentru antoneștenii participanți în „contingentul limitat al armatei sovietice”, flagelul militar a constituit o conexiune directă cu o civilizație intrusă, percepută deseori ca una arhaică, misterioasă, ostilă, tradiționalistă. Mărturiile colectate de Al. Vakulovski constituie un dosar memorialistico-documentar despre război, care țintește războiul, îl distruge, îl umanizează, fiind un semnal al unor voci intruse, însă actori implicați în marele evenimente globale și care de curînd și-au anunțat intrarea în marea istorie.

10. Decanul de vîrstă al satului Antonești este Grigore (Goriță) Morari, născut în localitate la 17 septembrie 1921. Provine dintr-o familie cu șapte copii. În anii 1930, tatăl acestuia, Ion, a fost primarul antoneștenilor pe parcursul a două mandate. Liderul din Antonești avea în proprietate 15 ha de pămînt, pădure etc. Grigore Morari, după propria expresie, „n-a avut o viață plină de flori”. Nu-i înțelege pe cei care se plîng că au de tăiat tulpinile porumbului de pe „tocmai 10 ari!”. Împreună cu un frate tăiau zilnic tulpinile porumbului de pe un teren de 1,1 ha. A studiat timp de patru ani la Școala de Agricultură din comuna Purcari, pe care a absolvit-o cu media de 7,77. În anii 1944–1947 a fost prizonierul sovieticilor în Zaporojie și Moscova. Atunci cînd a fost luat prizonier de război avea o greutate de 71 kg, iar la eliberare doar 38 kg. Veteranul de război mărturisește că în lagăr erau trei tipuri de deținuți. În prima categorie erau cei mai rezistenți, care trebuiau să lucreze cîte 8 ore, următoarea categorie de prizonieri urma să lucreze 7 ore, iar a treia – 6 ore. A activat mai mulți ani în calitate de brigadier în domeniul viticulturii în colhozul „Zorile” din Antonești. În 1951 s-a căsătorit cu Anastasia, cu care au 2 copii și 4 nepoți.

Ion XENOFONTOV, doctor în istorie

Veteranii celui de-al Doilea Război Mondial din satul Antonești, 1990. Arhiva familiei Prisac

Dansul vorniceilor pe o stradă din satul Antonești, 16 octombrie 1977. Sursa: Arhiva familiei Malancea

Veaceslav Prisac, Biserica „Sfîntul Ierarh Nicolae” din satul Antonești în perioada sovietică. Pictură în ulei, nesemnată și nedatată, 50 X 70 cm. Colecția familiei Prisac

Veaceslav Prisac, „Portretul domniței de Antonești”, semnat și datat, dreapta jos, 7 mai 1993. Pictură în grafit, 35 x 70 cm. Colecția familiei Prisac

Biserica Evanghelică Baptistă „Harul Mîntuirii” (edificată în 1994) din satul Antonești. Foto: Simion Xenofontov

Ștefan Prisac (stînga), ex-adminstrator, și Iacob Banari (dreapta), fochist la al doilea focar funcționabil pe bază de energie renovabilă în Republica Moldova, 2 ianuarie 2015. Foto: Simion Xenofontov

Unul din cei mai longevivi meri din Republica Moldova se află la Antonești, 2 ianuarie 2015. Foto: Ion Xenofontov

Grigore (Goriță) Morari, patriarhul satului Antonești împreună cu soția Anastasia – un cuplu frumos prin rezistență și rezistent prin frumusețe, 2 ianuarie 2015. Foto: Simion Xenofontov