Un „lider de opinie” KGB-ist, scamator, profitor, mincinos şi ticălos

Autor: Mihai CONŢIU

Valul de aşa-zişi luptători pentru independenţa R. Moldova, cel cuprins între anii 1989-1991, a permis ieşirea la rampă, în prima linie, a multor nemernici, profitori, slujbaşi credincioşi ai fostului regim sovietic şi foşti colaboratori de încredere ai fostului KGB.

Toţi aceştia au fost „repartizaţi”, trimişi în „misiune de serviciu” de către ofiţerii lor coordonatori de la KGB în tabăra pro-românească, a celor care „luptau şi luptă” pentru unirea Basarabiei cu România. Despre unii dintre ei ştiu chiar şi serviciile secrete româneşti, prin noii ofiţeri de legătură români care i-au luat în directă coordonare. Despre alţii dintre noii „pro-români” basarabeni, coordonatorii lor români chiar cred că sînt devotaţi României şi chiar au rupt-o definitiv cu trecutul lor sovieto-kgb-ist. În realitate, nu-i deloc aşa.

Sînt sigur că s-a conservat această stare de spirit în privinţa relaţiilor româno-basarabene pe acest segment deoarece la mijloc a fost şi încă mai este vorba despre bani grei. Bani româneşti pe care i-au împărţit frăţeşte între ei. Tocmai tentaţia banilor, de o parte şi de cealaltă a agenţilor implicaţi în acest tip de relaţii, a făcut să eşueze lamentabil două posibile realităţi, una luată în calcul, iar cea de-a doua a fost ignorată cu desăvîrşire.

Prima variantă se referă la „misiunea sacră” de a româniza cu orice preţ „Basarabia” prin coridoare politice, intelectuale, religioase, mediatice, pedagogice etc. Cu alte cuvinte, elementul propagandistic a fost super-dominant, segmentul decisiv investiţional şi lucrativ fiind ignorat cu desăvîrşire, deşi acesta trebuia să aibă prioritate. Produsele româneşti sau locurile de muncă oferite de investitorii români în Moldova sînt de-a dreptul invizibile printre grămezile uriaşe de etichete ruseşti de pe întreg cuprinsul noului stat ex-sovietic.

A doua variantă eşuată şi ignorată din start, care ar fi fost ideală şi ar fi făcut din România prima opţiune identitară a moldovenilor, este cea prin care România politică şi-ar fi asumat, cu prioritate, misiunea istorică de a contribui la consolidarea temeinică a noului stat Republica Moldova, indiferent de guvernările care s-au succedat la Chişinău. Într-o astfel de realitate, Bucureştiul politic ar fi trebuit să sprijine oficial, politic şi economic, guvernările de la Chişinău indiferent de faptul că unele erau pro-ruse sau pro-române, lăsîndu-le să-şi denumească limba şi istoria aşa cum doreau. Cu timpul, lucrurile ar fi intrat în albia lor firească, iar asta pentru că moldovenii politici, indiferent de opţiunile lor identitare, ar fi văzut în Bucureştiul politic nu un alt frate mai mare venit cu brutalitate ca să le dea lecţii de conduită, istorie sau limbă, ci un frate onest, dezinteresat şi care-i tratează cu respectul cuvenit, de la egal la egal.

Ce a rezultat din aceste două eşecuri? Agenţii basarabeni pro-români de aici, aceiaşi de 25 de ani, împreună cu dascălii sau tinerii moldoveni îndoctrinaţi de ei, s-au transformat în nişte corcituri de moldo-româno-ruşi. Cunosc cîteva figuri „ilustre” care, în cazul în care partida rusească ar cîştiga aici, s-ar reîntoarce spre Moscova să raporteze că şi-au încheiat misiunea încredinţată. (Pe tare mulţi îi cunoaştem şi sînt atît de tîmpiţi încît îşi permit să ne dea nouă lecţii de moralitate).

Studiu de caz

Personajul la care mă voi referi este unul dintre aceste figuri basarabene descrise mai sus. Este o persoană publică relativ cunoscută în mass-media, încrezătoare în sine, ceea ce o face şi mai periculoasă, şi, mai ales, încrezută. Oamenii informaţi şi un anumit segment al opiniei publice ştiu despre cine este vorba, acesta fiind şi motivul pentru care mă sfiesc să mînjesc hîrtia cu numele lui. De fapt, nici nu merită atîta timp cît nu se găseşte nimeni să-i sancţioneze neobrăzarea.

Personajul cu pricină s-a născut pe mal de Prut şi acolo şi-a petrecut şi primii ani de viaţă, repere suficient de sugestive spre a înţelege de ce insul a crescut într-un mediu de oameni care-i urau de moarte pe „românii exploatatori sau burghezo-moşieri”. Şi acum, ajuns la o maturitate respectabilă, împlinit social, ca să zic şi aşa, este urît şi dispreţuit în satul său natal, iar asta pentru că memoria colectivă nu poate ierta faptele mişeleşti ale familiei sale.

De exemplu, cînd au fost ultimele inundaţii devastatoare, care au ras de pe suprafaţa pămîntului şi satul său, individul n-a avut curajul sau cea mai elementară curiozitate să-şi viziteze localitatea natală înecată în ape. Şi-a trimis acolo un subaltern corespondent.

De ce memoria colectivă a satului său nu iartă această familie? Între 1940 şi 1941, cînd Basarabia a fost anexată de URSS, tatăl său era mai-marele satului, omul de încredere al ruşilor. Cînd, în 1941, românii au recucerit Basarabia, bătrînul i-a turnat pe ruşi la români şi a rămas în funcţie. Mai apoi, după război, cînd Basarabia a revenit iarăşi URSS, ca să-şi păstreze funcţia, tatăl personajului despre care vorbim a depus jurămînt de credinţă ruşilor şi, ca să facă dovadă de bună-credinţă, a întocmit liste cu săteni care au colaborat cu românii pentru a fi deportaţii, chestie care s-a şi întîmplat. De aceea numele acestei familii este odios în acel sat!

Faptele tatălui – carte de vizită pentru succesul profesional al fiului

Anii au zburat cu nesăbuinţă sau poate că firesc peste faptele criminale ale tatălui, iar fiul privilegiat de antecedentele sovietice „pozitive” ale familiei a absolvit, la Chişinău, o facultate umanistă. Diploma obţinută îi permitea să devină un obscur profesor de limbă moldovenească într-un sat sau oraş oarecare, dar ambiţiile, biografia şi relaţiile familiei l-au propulsat într-o instituţie de prestigiu din fosta RSS Moldovenească, la Chişinău. Transferarea lui la Chişinău a fost mijlocită de către ofiţerul de KGB care-i consilia tatăl, care a dat garanţii că fiul este un cetăţean sovietic de nădejde, destoinic şi de încredere pentru PCUS, care i-a dat şi o funcţie politică înaltă în cadrul institutului unde lucra, dar şi pentru KGB.

Ca profesionist, am putea spune că era acceptabil la nivelul limbii moldoveneşti de atunci şi pe care o cultiva cu autoritate, dar nu şi pentru limba română literară cu care are probleme şi acum. Ca lider comunist sovietic, fireşte că, aşa cum li se întîmplă tuturor parveniţilor, era un satrap. Foştii lui colegi îşi amintesc despre cît de dur se purta cu cei care îi rosteau numele corect, aşa cum era în acte, şi nu în varianta uşor rusificată.

Tulburii ani 1989-1991 i-au răpit personajului nostru un viitor politic şi profesional (mai puţin) de o relativă excepţie în componenţa fostei URSS. Cunoscîndu-i-se capacităţile de adaptare, slăbiciunile, pasiunea pentru bani şi funcţii, vechii tovarăşi politici şi coordonatorii de la KGB i-au dat sarcina să se înscrie în curentul pro-românesc nou apărut la Chişinău. O astfel de poziţionare a lui era extrem de benefică pentru mai mulţi – pentru el însemna o afacere extrem de bănoasă, care, dincolo de profiturile financiare, îi aduce o oarecare notorietate şi chiar distincţii de stat importante din partea statului român prieten de formă şi inamic în contextul misiunii; mai apoi, noua sa „menire şi simţire românească” avea şi are rolul de a controla pe segmentele la care avea acces ce mai „ticluieşte” România în privinţa unionismului, dar să şi compromită acest curent prin acţiuni extrem de rafinate şi diversioniste, exagerarea necesităţii unirii Moldovei cu România în contexte imposibile, de exemplu, iar asta spre a „justifica” intervenţia Rusiei în „a-şi apăra concetăţenii” din Transnistria, Găgăuzia, Bălţi, Taraclia…

Rrromân verde şi combativ

Se înţelege că, în iureşul politic al anilor din zorii naşterii tînărului stat R. Moldova, personajul nostru a reuşit să se infiltreze şi în primul Parlament al ţării, activînd într-o comisie de specialitate. Tot cu limba! De data asta cea română, limba moldovenească pentru care era pregătit devenind o amintire stînjenitoare pentru el şi ceilalţi „baci ai mieilor chirilici”, transferaţi în interes de serviciu la SRL „Noi sîntem români”.

Pentru că activitatea în zona politică este nesigură, nu-i putea asigura o prezenţă permanentă în spaţiul public, dar şi pentru că trebuia „credibilizat ca român” pe termen lung, ofiţerul lui de legătură, fost sovietic şi KGB-ist de astă dată, a dispus transferarea lui la un ziar al unui partid de încredere şi cu priză pro-românească pentru publicul larg. Acoperirea lui continuă să rămînă relativ perfectă pentru… naivii basarabeni pro-români, ca să nu le spun fraieri, şi ştiţi de ce?

Cînd partidul patron al gazetei respective şi-a revizuit apropierea de România, structurile secrete din spatele personajului nostru, care are misiunea de a fi rrromân pînă la capăt de cimitir, au decis să-i finanţeze o altă publicaţie. Tot ca un avanpost al rrromânismului din Basarabia! Fireşte că banii continuau şi continuă şi acum să-i curgă gîrlă în propriile buzunare nesătule. Printr-o operaţiune tipic KGB-istă, pregătită minuţios, cu răbdare şi din timp, eroul nostru a reuşit chiar să obţină nu doar granturi româneşti pentru scrierile sale, ci chiar şi decoraţii din partea statului român. Nu este singurul care umileşte România şi astfel în favoarea serviciilor secrete ruseşti!

Prin anii 1990, 1991 sau pînă prin 1995, obţinerea cetăţeniei române de către moldoveni nu era deloc costisitoare. Costa un fleac. Personajul nostru, însă, a făcut un circ din asta, obţinînd-o cu mare tam-tam în urmă cu doar cîţiva ani şi cu fast tipic moldovenesc la Ambasada României. Prin asta a vrut să sugereze că ar fi urcat o Golgotă spre a-şi redobîndi „identitatea de român”. Lasă că şi cei de la Ambasadă şi de la Linie au fost destul de fraieri!

Patron fiind…

Tipul se teme ca dracul de tămîie ca să apară în emisiuni televizate. Ştiţi de ce? Îi este frică să nu cumva să fie contrazis sau pus într-o situaţie defavorabilă de vreun oponent. El se simte atotputernic doar atunci cînd scrie singur ceea ce vrea şi împotriva oricui doreşte.

De-a lungul anilor, fireşte că a avut nevoie de profesionişti din domeniul său. Într-un final i-a eliminat pe toţi de teamă că începuseră să-i observe golănia funciară, rapacitatea, necinstea, lipsa de onestitate faţă de România şi, mai ales, trocurile politice, pe bani, făcute cu cei mai dubioşi lideri de partide.

Amorez libidinos

Ceea ce urmează să vă spun, vă garantez că este la fel de real ca cele descrise mai sus. Imoralitatea individului despre care vorbesc/scriu are şi extensii erotice. Aici nu voi scrie despre relaţiile lui sexuale cu anumite angajate care n-au avut încotro, ci despre ce mi-au povestit două chelneriţe de la terasa-restaurant „Dansor” din Chişinău.

Acestui ins îi place teribil ca lumea să vadă că are bani. Obişnuieşte să-şi deschidă portofelul cu ostentaţie, atunci cînd trebuie să plătească ceva, pentru ca cei din jur să vadă că el are banii grupaţi în lei moldoveneşti, dolari şi euro. O dată, aflîndu-se la localul amintit, ghiujul bătrîn (pentru că personajul nostru între timp a îmbătrînit tot combătînd duşmanii românismului) şi mătăhălos a pus ochii pe o tînără chelneriţă. Etalîndu-şi portofelul plin de bani în faţa ei, i-a spus că o face om dacă este dispusă ca să aibă o relaţie sexuală cu el. Biata fată l-a refuzat în mod firesc, natural şi cu o scîrbă justificabilă. Nu vă mai spun cîte probleme i-a creat bietei copile, cît a bruscat-o, brutalizat-o şi tracasat-o pentru închipuite neglijenţe în serviciu…!

O amestecătură bizară de intelectual, golan şi mafiot politic şi de presă

Avînd un fiu ajuns în funcţii înalte, despre care vom vorbi mai la vale, avînd şi relaţiile fost KGB-iste precizate mai sus, individul nostru îşi imaginează că poate tăia şi spînzura pe oricine şi orice. Este atît de bolnav de propria-i închipuire despre sine încît a devenit deja un caz clinic. Îi urăşte pe moldovenii simpli din cauză că-i crede proşti, deşi în scrierile sale, cu o prefăcătorie ticăloasă inimaginabilă, se preface că le plînge de milă. Aici avem de-a face cu o superioritate de tip KGB-ist specifică unor parveniţi de genul lui.

Fiind incomodat teribil de trecutul lui şi de cei care mai sînt martori ai acestuia, „marele nostru lider de opinii” nu iartă pe nimeni şi face tot posibilul să-i distrugă pe toţi care nu-i sînt pe plac. Ura lui faţă de restul oamenilor este deja patologică. A făcut şi continuă să mai facă rău multora din jurul său. Probabil că este mulţumit de sine, dar alcoolismul cronic de care suferă, dar de la care reuşeşte să se mai abţină perioade mai lungi, dovedeşte că undeva, în subconştient, este bîntuit de ticăloşiile pe care le-a făcut, de faptul că el reprezintă viaţa de trădător trasă la indigo după cea a tatălui său, care are pe conştiinţă victimele deportărilor la care a participat ca „selecţioner”.

În numele tatălui, al fiului şi al nepotului

Aşa cum geneticienii au stabilit că instinctele criminale se transmit din tată în fiu, la fel se întîmplă şi în cazul personajului nostru. El, după cum aţi înţeles, a moştenit gena trădătoare şi criminală de la tatăl lui. La rîndu-i, individul nostru şi-a transmis genetic caracteristicile lui unuia dintre copii săi.

Acest fiu al lui, ajuns acum într-o funcţie importantă în stat după ce a primit ordin să se lase cumpărat de către un important oligarh penal de prin partea locului, nu prea avea ce valenţe intelectuale să moştenească de la tatăl său. Ajungerea într-o funcţie importantă sau mai de vază prin intermediul KGB nu este o caracteristică ce poate fi transmisă genetic. Tatăl nu poate să-i transmită fiului nimic altceva decît relaţiile din sistemul care l-a propulsat şi pe el datorită tatălui lui şi bunicul feciorului său.

În clipa în care s-a decis ca „personajul nostru umanist” să treacă în tabăra „basarabenilor unionişti”, fireşte că „inginerii” KGB-işti din urmă i-a întocmit şi profilul psihologic al unuia dintre fii personajului nostru, care are aceleaşi caracteristici, slăbiciuni ca şi tatăl său. Pentru a-l face şi mai credibil ca fiind o tînără generaţie de „români basarabeni”, acest copil, atunci, încă de pe vreme cînd URSS îşi pregătea sau i se pregătea obştescul sfîrşit, trebuia trimis la studii în România, eventual să se lase racolat de către securiştii români.

O mare-mică problemă era lipsa diplomei de Bacalaureat, de absolvire a studiilor medii de pe vremea URSS-ului anilor 1990. Blestematul de copil a moştenit de la tatăl lui şi obsesia după ceea ce se ascundea după fustele fetelor. Ca şi tatăl său din întîmplarea recentă şi amintită mai sus, nu conta că fata pe care pusese ochii nu vroia să se joace de-a mama şi de-a tata cu el, drept pentru care „a violat-o puţin”. Din acest motiv transformat într-un scandal pedagogic, feciorul a fost dat afară şi a fost trimis la reeducare acasă, înainte să-şi ia diploma de absolvire a studiilor medii.

Asta n-a fost o problemă imposibil de rezolvat pentru familia individului despre care vorbim. Cu relaţiile KGB-iste pe care le avea, dată fiind şi implicarea bătrînului în „mişcarea naţională”, dar mai ales şi datorită faptului că în anii ’90, cînd decesul URSS era iminent, n-a fost imposibil pentru senior să-i procure feciorului său violator o diplomă de absolvire de pe undeva din zona Cimişliei. Ei bine, cu o astfel de diplomă falsificată feciorul s-a înscris la studii universitare în România, şi-a luat o diplomă şi acum taie şi spînzură într-o funcţie înaltă la ordinul oligarhului care, la pachet, i-a cumpărat pe tată şi fiu.

Înţelege cineva cu ce grozăvii avem de-a face? Nu uitaţi că aceştia, tată şi fiu, sînt şi „români declaraţi”! Tatăl, mă rog, se află în slujba foştilor KGB-işti, motiv pentru care poţi să şi-l apreciezi pentru felul în care îşi îndeplineşte misiunea, dar fiul a ajuns un înalt demnitar prin fals şi uz de fals. Mai poţi crede în ceva? De ce să ne mai mirăm că ţara o duce cum o duce dacă este condusă de mari bandiţi care se folosesc de falsificatori lipsiţi de scrupule, este manipulată de falşi moralişti, că orientarea pro-românească a acestora este o misiune ordonată de fostul KGB şi monitorizată de actualele servicii secrete ruseşti?

Nu dăm numele acestor indivizi nu doar că nu merită, ci şi pentru că, aşa cum se cuvine într-o viitoare Moldovă purificată, va veni timpul ca numele lor să intre în negura uitării sau, cel mult, să trezească fiori de spaimă, scîrbă şi furie pentru că a fost posibil ca o ţară întreagă să suporte şi astfel de „umanişti” blestemaţi!